Povestea şoricelului lacom

Oricât de foame ne este uneori, nu este bine să ne îndopăm, să mâncăm prea mult, pentru că putem pica într-o capcană, asemeni şoricelului cel lacom. 

Se povesteşte că un şoricel trecea odată prin vremuri foarte grele. Nu putea găsi nimic de mâncare. Căuta colo şi colo, dar nu era nicăieri ceva de îmbucat, aşa că s-a făcut mai subţirel, şi mai subţirel.

În cele din urmă, a găsit un coş din nuiele plin cu porumb. În coş era o gaură micuţă, şi s-a strecurat prin ea. A intrat cu uşurinţă prin acea găurică.
Povestea şoricelului lacom

Apoi, a început să se ospăteze. Îi era foarte, foarte foame, aşa că a mâncat o mulţime de boabe de porumb, a tot înfulecat şi înfulecat. Atunci când a simţit că s-a săturat, se îngrăşase peste poate, se transformase dintr-un şoricel slab ca un ac într-unul burtos ca un brotac.

A încercat să iasă din coş, dar nu a mai putut. Era prea gras ca să mai încapă prin gaura în care îşi făcuse loc înăuntru.

Ghicitori despre şoareci

"Ah, vai," s-a plâns şoricelul cu voce tare, "cum să ies, cum să scap de aici?"

Un şoarece mai în vârstă, care trecea pe acolo, a auzit aceste cuvinte şi i-a răspuns, "Soricelule, dacă vrei să ieşi din coş, trebuie să aştepţi să te faci la fel de subţirel,să fii la fel de infometat  ca şi atunci când ai intrat în el!"

Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

Un leu şi un urs au înşfăcat în acelaşi timp un ied rătăcit, şi s-au luptat cu încrâncenare să pună stăpânire peste el.

După ce s-au rănit cu înverşunare unul pe celălalt şi şi-au slăbit puterile în înfruntare, au căzut la pământ, obosiţi peste poate, epuizaţi.
Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

O vulpe care le dădea târcoale de ceva vreme, şi-a dat seama că cei doi nu mai erau în stare să mai facă vreo mişcare, aşa s-a strecurat şi a apucat în dinţi iedul ce zăcea între ei, şi a fugit nevătămată cât a putut de repede.

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul şi ursul au văzut-o dar, fiind incapabili să se mai ridice pe picioare, au zis, "Vai nouă, căci am luptat şi ne-am stors puterile numai pentru a-i aduce folos vulpii."

Morală: Uneori, se întâmplă ca un om să facă toată treaba, iar un altul să îi culeagă toate profiturile.

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Povestea Pantofii roşii face parte din poveștile întunecate, horror, de groază, ale lui Hans Christian Andersen. Nu cred că este o poveste pe care părinţii să le-o spună copiilor foarte mici. Ea conţine o morală, dar detaliile sale pot fi înfricoşătoare! Hans Christian Andersen a mărturisit că la originea acestei poveşti este o întâmplare prin care a trecut când era mic copil. Tatălui său i se trimisese o bucată scumpă de mătase roşie de către o doamna bogată pentru a-i face fiicei ei o pereche de pantofi de dans. Tatăl lui Andersen, un cizmar foarte priceput, a îmbinat cu mare grijă acea mătase cu piele roşie, însă femeia avută nu a fost mulţumită de munca să şi i-a reproşat că nu îi reuşise lucrarea, că îi irosise degeaba mătasea roşie. Iritat, cizmarul i-ar fi spus, "În acest caz, mi-am irosit şi pielea mea roşie," şi ar fi ciopârtit pantofii de dans în faţa ei! 

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen 


Odată ca niciodată, trăia într-un sătuc o fetiţă frumoasă şi graţioasă care, din cauza sărăciei, era silită de-a lungul verii să meargă în picioarele goale, iar iarna să să poarte saboţi, nişte pantofi grosolani şi largi din lemn. Din această pricină, picioruşile sale i se înroşeau mereu foarte tare!

În mijlocul satului locuia nevasta bătrână a unui cizmar. Într-o zi ea meşteşugit cum a putut o pereche de pantiofori din bucăţi vechi din postav roşu. Nu erau foarte arătoşi, însă femeia era bine intenţionată, întrucât voia să îi dea fetiţei, al cărei nume era Karen.

Karen a primit cu plăcere pantofii şi i-a purtat prima oară la înmormântarea mamei sale. Desigur, nu erau deloc potriviţi într-o astfel de împrejurare, dar nu avea alţii, aşa că şi i-a pus în picioarele goale şi a mers cu ei în spatele sicriului sărăcăcios.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

În drumul spre cimitir, a trecut pe lângă cortegiul funerar o trăsura în care se găsea o femeie în vârstă. Ea s-a uitat la fetiţă şi, pentru că i-a fost milă de ea, i-a spus preotului care o însoţea, "Am văzut micuţa aceea! Dacă mi-o încredinţezi, voi avea grijă de ea!"

Povestea Razei de Soare, de Hans Christian Andersen

Karen a crezut că fusese luată în seamă de acea doamnă datorită pantofilor săi roşii, însă bătrânei i se părusate că sunt urâţi şi i-a aruncat apoi pe foc. Karen a ajuns să fie îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine frumoase şi curate. A fost învaţată să citească şi să coasă, iar lumea spunea despre ea că era foarte drăguţă. Cu toate astea, oglinda îi zicea în fiecare zi, "Nu eşti doar drăguţă, eşti frumoasă!"

Regina a trecut odată prin acea parte din ţară împreună cu fata ei, care era, desigur, o prinţesă. Toată lumea, inclusiv Karen, a mers spre castel, unde, micuţa prinţesă, în straie fine, stătea la geam şi le ingăduia oamenilor să o privească. Nu purta nici o trenă, şi nici o coroană de aur, dar avea, în schimb, o pereche de pantofi frumoşi, de un roşu strălucitor! Aceste încălţări erau, cu siguranţă, mai meşteşugite decât cele pe care le cususe nevasta cizmarului pentru Karen. Nu exista nimic, de fapt, în intreagă lume, care să fie comparat ca frumuseţe cu aceşti pantofi roşii!


Karen nu crescuse îndeajuns de mult pentru a fi confirmată la biserica. Primise nişte haine noi şi urma să aibă, de asemeni, nişte pantofi noi. Cizmarul cel mai vestit din oraş i-a luat măsura piciorului în prăvălia sa, în care tronau o mulţime de cutii cu pantofi drăguţi, nemaipomeniţi! Erau atât de atrăgători, însă bătrână care avea grijă de fetiţă nu vedea foarte bine, aşa că nu a fost impresionată de ei. Printre încălţări se afla o pereche de pantiofori roşii, la fel ca şi ei purtaţi de prinţesă. Cât de frumoşi erau! Cizmarul a spus că îi făcuse pentru fiica unui conte, dar nu i se potriviseră acesteia.

"Cred că sunt din piele lustruită, nu-i aşa?" a observat bătrâna. "Strălucesc atât de tare!"

"Da, sunt foarte sclipitori," a confirmat Karen. I se potriveau, aşa că i-au fost cumpăraţi. Bătrâna doamna, cu privirea sa înceţoşată, nu îşi dăduse seama că erau roşii, căci nu i-ar fi permis niciodată lui Karen să fie confirmată la biserica în încălţări roşii, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Toţi oamenii s-au uitat revoltaţi la picioarele ei şi, în tot drumul ei de la uşa bisericii până la strană, i s-a părut că până şi statuile, cu gulere înalte şi lungi robe negre, îi fixau cu privirea pantofii roşii. Nu s-a gândit decât la asta până când preotul şi-a aşezat mâna pe capul ei şi a dat glas sfântului botez, a promisiunii făcute omenirii de către Dumnezeu, şi i-a spus că era de-acum o adevărată creştină. Orga a sunat solemn, iar glasurile pure ale copiilor s-au împletit cu cel al bătrânului lor dirijor. Gândul lui Karen era însă îndreptat numai la pantofii săi roşii. În acea după amiază, bătrâna a auzit de la toţi că fata purtase pantofi roşii. Ea i-a spus lui Karen că era revoltător să facă aşa ceva, că era foarte nepotrivit şi că trebuia, de atunci înainte, să meargă la biserică numai cu încălţări negre, chiar dacă erau vechi.

În următoarea duminică urma să aibă loc împărtăşania. Karen s-a uitat mai întâi la pantofii negri, apoi la cei roşii. A privit iarăşi pantofiorii roşii, şi nu s-a putut împiedica să-i încalţe!

Soarele strălucea cu putere şi, drept urmare, Karen şi bătrâna au mers pe o cărare umbroasă, dar prăfoasă, printre lanurile de porumb.

La uşa bisericii, stătea un bătrân soldat olog, sprijinit într-o cârja; avea o barbă lungă şi frumoasă, mai mult roşie decât albă. A făcut o plecăciune în faţa bătrânei doamne şi a întrebat-o dacă putea să-i lustruiască pantofii. După ce a curăţat încălţările doamnei, a trecut la cele ale lui Karen.

"Vai de mine, ce pantofi frumoşi de dans!" a exclamat soldatul. "Mişcaţi-vă repede când dansaţi," li s-a adresat apoi pantofilor, dându-le o palmă uşoară peste tălpi.

Povestea ghiocelului de Andersen

Toată lumea dinăuntrul bisericii s-a uitat la pantofii roşii ai lui Karen, şi toate statuile i-au aţintit cu privirea. Când Karen a îngenuncheat în faţa altarului şi şi-a adus pocalul aurit la gură, s-a gândit numai la pantofiorii săi roşii. Preotul i-a luat din mână pocalul, iar ea a uitat să cânte psalmul, a uitat să spună rugăciunea către Dumnezeu!

Nu a trecut mult timp, şi oamenii au început să iasă din biserică. Bătrâna doamnă s-a urcat în trăsură şi, chiar atunci când Karen îşi ridica piciorul pentru a o urma, soldatul olog i-a zis, "Vai de mine, ce pantofi de dans frumoşi!" Imediat ce au fost rostite aceste vorbe, Karen a făcut fără să vrea câţiva paşi de dans.

Prinţesa şi bobul de mazăre  poveste de Hans Christian Andersen

Odată pornite, picioarele sale nu au încetat să danseze. Se părea că pantofii puseseră stăpânire peste ele. A tot dansat în jurul bisericii, pentru că nu se putea opri să o facă! Vizitiul a alergat după ea ca să o prindă. A ridicat-o în trăsura, însă picioarele ei nu încetau să danseze, aşa că fata a lovit-o tare, fără să vrea, pe buna doamnă bătrână. Până la urmă şi-a scos pantofii, iar picioarele i s-au liniştit.

Poţi citi, în curând, a doua parte din povestea Pantofii roşii, de Hans Christian Andersen, pe site-ul www.copiipovesti.ro

Povestea libelulei

În adâncurile unei bălţi liniştite se afla, neştiut de nimeni, un orăşel al gândăceilor de apă. Locuitorii lui se simţea tare bine, fericiţi, departe de razele soarelui. Vreme de mai multe luni erau foarte ocupaţi să scormonească în mâlul moale de la fundul lacului dar băgau de seama că, din când în când, câte unul din ei dispărea fără urmă. Cei care se făceau nevăzuţi obişnuiau să se caţere pe tulpina unui nufăr către suprafaţa lacului, şi apoi nu mai dădeau nici un semn de viaţă.

Libelula
"Uite!" striga câte unul din gândăcei către altul, "Iar se urcă cineva pe tulpina nufărului. Unde crezi că se duce?" Cel despre care vorbeau mergea cătinel, cătinel, tot mai sus, până când dispărea din vedere pentru totdeauna.

"Asta-i tare ciudat!" îi spunea câte un gândăcel altuia. "Nu era fericit aici?" întreba un al doilea... "Unde credeţi că merge?" se minuna un al treilea.

Nimeni nu avea vreun răspuns la aceste întrebări. Erau cu toţii nedumeriţi. În cele din urmă, unul din gândăceii de apă, aflat printre conducătorii oraşului, şi-a adunat mai mulţi prieteni şi le-a spus, "Am o idee! Trebuie să promitem că primul dintre noi care o să se caţere pe tulpina nufărului va veni înapoi şi ne va mărturisi unde a plecat şi de ce."

"Promitem," au zis, solemn, cu toţii."

Într-o zi de primăvară, nu mult după asta, chiar acel gândăcel care avusese ideea strălucită de mai sus a început să se urce pe tulpina nufărului. Nu ştia de ce făcea lucrul acesta, însă simţea că trebuie să-l facă. Puţin câte puţin, a dispărut din vedere. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, a ajuns la suprafaţa apei şi a poposit obosit pe o frunză verzuie a nufărului. A adormit de îndată...

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul îl tot bătea la cap pe Jupiter plângându-şi neîncetat de milă.

"Ah, este adevărat, mărite Jupiter," i s-a adresat el odată, "că am o putere nemaipomenită, sunt arătos la trup şi plin de forţă când atac. Fălcile mele sunt înzestrate cu colţi ascuţiţi, labele îmi sunt înarmate cu gheare lungi şi tari, şi domnesc peste toate animalele din pădure, însă, vai mie, fiind aşa cum sunt, tot mă înspăimânt de cucurigul unui cocoş."

Fabulă de Esop
Jupiter i-a răspuns, "Şi dai vina pe mine, fără vreun motiv, pentru asta? Ţi-am dăruit toate calităţile mele şi, cu excepţia cântecului cocoşului, curajul nu te părăseşte niciodată."

La auzul acestor cuvinte, leul s-a văietat şi a plâns din toată inima, învinovăţindu-se pentru laşitatea lui, şi şi-a dorit să moară.

În vreme ce era frământat de aceste gânduri negre, a întâlnit un elefant şi început să stea de vorbă cu el. După un timp, a băgat de seamă că elefantul îşi agita foarte des, din toate puterile urechile şi, curios, l-a întrebat de ce făcea asta.

Poveste populară: Cât de bogat eşti ?!!?


Odată, demult, s-au întâlnit doi drumeţi, unul tânăr şi unul bătrân, înţelepţit de povara anilor şi s-au prins în vorbă că de la atâta singurătate ce au indurat le era frică că au uitat să vorbească. 
Tânărul a început să se plângă ce viaţă grea duce pe meleagurile de unde venea: 
- Preacinstite călător, eu nu sunt fericit deloc. Părinţii mei nu mi-au lăsat nicio moştenire şi ce minunat ar fi fost pentru mine să fiu bogat...Însă ce nenorocire pe capul meu să fiu atât de sărac pe lumea asta. 
- Nu te mai plânge atâta, băiete, i-a răspuns bătrânul. Nu trebuie să te simţi îndurerat şi pierdut din această cauză. 
- Cum să nu sufăr dacă nu am nici o lețcaie? 
- Opreşte-te,  eu vad ca ai atâtea bogăţii în mâinile tale şi tu te plângi de sărăcie..! 
Tânărul uimit l-a întrebat: 
-Cum adică, am bogăţii? Nu ştiu nimic! 
- Te-ai întrebat vreodată cât preţuiesc ochii tăi? Cedează-mi un ochi şi am să-ţi dau tot ce-ţi doreşti de la mine! 
- Cum? Să-mi vând un ochi? S-a speriat băiatul. Nu domnule. Nu, n-am să-mi dau vreunul din ochi nici pentru cea mai mare comoară din lume! 
- Bine, bine, a fost de acord bătrânul. Atunci cedează-mi o mână sau şi mai bine un picior şi am să-ţi dau aur şi argint cât îţi pofteşte inima. 
- Pentru aur şi argint să-mi dau o mână sau un picior, s-a înspăimântat tânărul. Nu, pentru nimic în lume, n-am să fac aşa ceva! Pentru nici un fel de aur. 
- Vezi atunci cât de bogat eşti! Ce te mai plângi? Crede-mă, când îţi spun că cea mai mare bogăţie este omul însuși, dacă este sănătos si are minte luminată, căci are puterea de a-și agonisi singur orice bogăție din lume!


Sursa imagine Wikipedia.org

Povestea gărgăriţei

A fost odată o gărgăriţă tare frumoasă, foarte drăguţă, care se simţea peste poate de tristă pentru că era singură. Nu îşi aflase încă soţul fermecător la care visa pentru că facebook-ul nu fusese încă inventat, şi biata de ea nu prea avea bani ca să iasă în lume.

gărgăriţa
Într-o zi, pe când îşi făcea curat în bucătărie, a găsit o monedă de 50 de bani. A fost foarte fericită că descoperise această comoară, aşa că s-a dus la vecina ei şi a întrebat-o:

"Spune-mi şi mie, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

Vecina i-a zis:

"Ai putea să-ţi iei nişte prăjiturele."

"Nu, nu, în nici un caz, prăjiturelele îngraşă," i-a răspuns gărgăriţa noastră şi, apoi, a mers la o altă vecină şi a întrebat-o:

"Spune-mi, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

"Cumpără-ţi o rochiţă nouă, asortată cu un guleraş frumos şi o pereche de cercei, stai apoi la fereastră şi strigă: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Gărgăriţa a urmat sfatul vecinei sale şi de îndată ce şi-a pus rochiţa nouă şi cerceluşii nou-nouţi, a deschis fereastra cămăruţei sale şi a strigat:

"Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un măgar care trecea pe acolo a exclamat: "Eu vreau!"

Vreau să-ţi aud mai întâi glasul, i-a zis gărgăriţa.

Măgarul a urlat din toate puterile, "iha, iha!" iar gărgăriţă l-a trimis la plimbare:

"Vezi-ţi de drum, măgarule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie."

Aşadar, gărgăriţa a continuat să strige de la fereastră: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un câine ce îşi avea calea pe sub fereastră sa a spus: "Eu vreau!"

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea a II-a




Apoi, prinţul i-a mulţumit micului său prieten cu mantie roşie pentru ajutorul primit, a luat bagheta magică şi cele două bucăţi de pâine şi a mers drum lung, pe mare şi pe uscat, până a ajuns la capătul călătoriei sale, unde a găsit totul aidoma spuselor piticului: poarta palatului s-a deschis la a treia lovitură cu bagheta, leii s-au îmblânzit după ce au mâncat fiecare câte o înghiţitură din pâinea vrăjită...  

Mezinul a intrat în castel şi a ajuns într-o odaie împărătească frumos împodobită. În mijlocul sălii se aflau mai mulţi prinţi vrăjiţi ce stăteau ca stanele de piatră, iar băiatul nostru din poveste le-a scos inelele şi le-a pus pe propriile-i degete. 
Într-o altă odaie a palatului, mezinul a văzut pe o masă un paloş măreţ şi o altă bucată de pâine, pe care le- a luat, de asemenea.

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea I

Povestea Apa vieții a Fraților Grimm mi-a adus aminte de două basme românești de excepție, pe care orice copil ar trebui sa le citească, Greuceanu lui Petre Ispirescu si Harap Alb  al lui Mihai Eminescu.
Am tradus această poveste dupa versiunea în limba engleză, găzduita de Authorama.
Daca vrei să citești această poveste în limba germană, poți accesa linkul  Proiectul Gutenberg.


Apa vieţii |The Water of Life | Das Wasser des Lebens de Fraţii Grimm


Cu mult înainte ca tu și cu mine să ne fi născut, domnea într-o ţară un rege tare bun şi iubitor, ce avea trei fii. Şi regele acesta, nu ştiu cum a făcut de a căzut atât de bolnav, încât nimeni nu mai credea c-ar putea să se mai însănătoşească. 
Cei trei fii ai regelui erau peste măsură de mâhniţi de boala tatălui lor şi în timp ce se plimbau, într-o dimineaţă mohorâtă, pe aleile parcului regal, în faţa lor s-a ivit un bătrânel simplu, care i-a întrebat care era povara și pricina supărării lor. 
Prinţii i-au spus acestuia, cu disperare, că tatăl lor era tare bolnav, că se temeau că e pe patul de moarte si că nu exista vreun leac pentru boala lui. 
- Ar fi un leac, totuși, le-a spus moșneagul. Se numeşte Apa vieţii. Părintele vostru se va face bine, dacă va bea câteva înghiţituri din ea, numai că această apă este foarte greu de găsit. 
- Eu trebuie s-o găsesc, a spus cel mai mare dintre fii și s-a dus la căpătâiul regelui bolnav şi i-a cerut îngăduinţa să pornească în căutarea leacului care- i va salva viața. 
- Nu, i-a răspuns regele, cu durere. Mai bine mor, decât să te las să pleci să înfrunţi primejdiile pe care le vei putea întâlni în călătoria asta! 
Tânărul prinţ a stăruit atât de mult încât regele i-a dat binecuvântarea sa.

Leul în ogradă - Fabulă de Esop

Leul în ogradă Un leu flămând şi-a părăsit într-o zi jungla şi a intrat într-o ogradă.

Ţăranul şi-a pus în cap să-l prindă, şi să-i pună pielea la vânzare, aşa că a închis de îndată pe dinăuntru poarta ogrăzii.

Atunci când a văzut că nu are nici o cale de scăpare, leul s-a repezit înfuriat asupra oilor, le-a sfârtecat, şi apoi a atacat cu înverşunare boul de acolo.

Tremurând de frică, gândindu-se că ar putea să-şi piardă şi el viaţa, gospodarul a deschis cât a putut de repede poarta şi a lăsat leul să plece.

Leul îndrăgostit - Fabulă de Esop

Un leu a cerut odată în căsătorie fata unui tăietor de lemne.

Deloc încântat de această cerere, dar fiindu-i frică să îl refuze pe leu, tatăl fetei a recurs la următorul tertip pentru a scăpa de necaz.

Leu esop
El i-a spus leului că îl acceptă cu bucurie ca peţitor al fiicei sale cu o singură condiţie: să îşi scoată colţii din gură şi să-şi taie ghearele, întrucât fata era înspăimântată de amândouă aceste accesorii.

Plin de voioşie, leul a fost de acord cu condiţia ce i se pusese.

Problema celor două ceasuri, de Lewis Carroll

Care este cel mai bun ceas, unul care îţi arată ora exactă o dată pe an, sau un altul care face lucrul ăsta de două ori pe zi?

"Al doilea," îmi răspunzi tu, "fără îndoială." Foarte bine, ascultă mai departe...

Am două ceasuri: unul nu merge deloc, iar celălalt rămâne în urmă cu câte un minut în fiecare zi. Pe care l-ai prefera? "Pe cel care rămâne în urmă," îmi răspunzi tu, "cu siguranţă!"


2 ceasuri, Lewis Carroll
Acum, fii atent: cel care rămâne în urmă cu un minut pe zi trebuie să rămână în urmă cu totul 12 ore sau 720 de minute înainte de a ajunge iarăşi să indice ora exactă şi, drept urmare, va face acest lucru numai o dată la doi ani, în vreme ce celălalt este evident că va arăta ora exactă ori de câte ori acele sale arătătoare indică asta, ceea ce se petrece de două ori pe zi.

Aşadar, te-ai contrazis!

"Ah, dar, spui tu, "la ce bun cel de-al doilea ceas este corect de două ori pe zi, dacă nu pot să ştiu ora lui exactă?"

Ei bine, să spunem că ceasul indică ora opt. Nu-ţi dai seama că ceasul este corect la ora opt? În consecinţă, atunci când vine ora opt ceasul tău este corect, îţi arată ora exactă.

"Da, aşa este," răspunzi tu.

Foarte bine, înseamnă că te-ai contrazis a doua oară. Încearcă să te descurci cât de bine poţi, şi nu te mai contrazice iarăşi dacă poţi.

Secretele copiilor care se îmbolnăvesc foarte rar


Ţi s-a întâmplat să observi până acum că unii copii, ai prietenilor sau  colegi de şcoală ai celui mic, se îmbolnăvesc foarte rar? 
Starea lor bună de sănătate se datorează în mare parte unor obiceiuri extrem de sănătoase pe care le-au deprins şi pe care le urmează, fiind lucruri fireşti pentru ei. 
Nu vorbim de vitamine sau pastile miraculoase, ci de un stil de viaţă în sine.

Poezii de ziua mamei în engleză


Majoritatea destul de simple şi scurte, aceste poezii în limba engleză sunt închinate mamei, zilei mamei, regăsirii şi exprimării sentimentelor faţă de una din cele mai importante persoane din viaţa noastră. Sper să fie de folos copiilor, mai ales că le-am ataşat şi câte o traducere în română, ce-i drept una brută, fără rime, dar care poate da o îndrumare despre semnificaţia poeziilor pentru cei aflaţi abia la primii paşi în însuşirea limbii engleze.

O fabula de Esop: Iarna si primavara

 Iarna si primavara

Odata, Iarna a luat in ras, in bataie de joc Primavara pentru ca, de indata ce isi facea aparitia pe pamant, nimeni nu mai avea stare:

Unii oameni se duceau pe pajisti si in paduri, altii se apucau sa culeaga flori, crini si trandafiri, priveau cu drag la cate o roza pe care o aruncau in vazduh sau isi impleteau flori in par.

Altii se imbarcau pe corabii si chiar traversau cate o mare, un ocean, pentru a intalni altfel de oameni.

Nimeni nu sa mai temea de  vanturi, zapezi sau furtuni.

Legenda bătrânului cangur de Rudyard Kipling

Cangurul nu a fost, întotdeauna, animalul pe care-l cunoaștem noi astăzi!
Gri și mițos, el era fudul, nevoie mare!  Se credea un mare dansator și, de aceea, țopăia ziua și noaptea, în mijlocul Australiei,  pe cele patru piciorușe ale sale, cam scurte si de aceeași lungime.
Dar fiindcă nimeni nu-i dadea nici o atenție, într-o dimineață, pe la ora 6,  s-a dus la Nqa, Zeul cel Mic,  chiar înaintea micului dejun și i-a cerut:
- Fă-mă să fiu deosebit de celelalte animale. Şi asta, până după-masă, la ora 5, a spus el. 
- Cară-te de aici, huş, l-a gonit supărat Nqa, sărind de pe scaunul lui de pe nisip. 
Cangurul, cenuşiu şi blănos, după ce-a mai mai ţopăit un pic pe nişte stânci, s-a îndreptat, atunci, către Nquing, Zeul cel Mijlociu, care tocmai îşi terminase masa de dimineaţă, şi i-a cerut: 
- Până la ora 5, după-masă, vreau să mă faci să arăt altfel decât celelalte animale şi să fiu celebru. 
Nquing a sărit din vizuină lui care se află între mărăcini şi a strigat la el supărat: 
- Cară-te! Huş! 
Cangurul nu şi-a pierdut speranţa. A mai dansat cea mai dansat pe malul nisipos din mijlocul Australiei şi, foarte mândru, cenuşiu şi pufos, a ajuns tocmai la Nqong, Zeul cel Mare. Era ora 10, înainte de prânz şi i-a pretins:

Povestea mărţişorului

mărţişor
Potrivit unei poveşti, pe care am găsit-o într-o carte foarte, foarte veche, îngropată la rădăcina unei sălcii foarte, foarte bătrâne, se spune că mărţişorul a apărut pe lume odată, demult, când nici bunicii şi nici străbunicii noştri nu se născuseră încă. Primăvara se supărase pe oamenii de pe meleagurile noastre pentru că aceştia nu se bucurau cum se cuvine de darurile ei, nu o aşteptau şi nu o întâmpinau cu dragă inimă.
Aşa s-a făcut că, într-un an, Primăvara s-a încuiat pe dinăuntru în palatul ei plin cu minunăţii şi nu a mai venit peste pământ. Iarba nu a mai înverzit, pomii nu au mai dat în floare, iar păsările călătoare s-au temut să mai călătorească spe noi, înfricoşate de vremea rece ce părea să-şi fi găsit aici adăpost pentru totdeauna.

Desigur, Iarnă era tare mulţumită de acest lucru, şi se gândea că va fi împărăteasa în veci peste lume. Ciorile, prietenele ei, croncăneau vesele, din răsputeri, gândindu-se că numai culoarea lor neagră se va mai face văzută în lume în afară de albul veşnic al zăpezii!

De ce are cămila cocoașă de Rudyard Kipling


La începuturile vieţii, atunci când lumea era nou-nouţă şi erau o mulţime de lucruri de făcut, iar animalele tocmai începuseră să lucreze pentru Om, exista o Cămilă care trăia în mijlocul unui Deşert Şuierător, pentru că nu voia să muncească; de fapt, chiar şi ea era o Şuierătoare. Aşa că, se hrănea toată ziua cu ghimpi şi ierburi şi ramuri şi mărăcini şi alior, cuprinsă de o nemaipomenită lene, iar atunci când cineva i se adresa, ea spunea: "Pfui, cocoaşa!". Doar: "Pfui, cocoaşa!", atâta tot. 

Cireșele cerceluși- legendă populară românească

Se spune că, demult, tare demult, exista o țară minunată cu multe coline, în care locuitorii ei cultivau fel de fel de pomi fructiferi.
Imaginează-ți cum era primăvara acolo: o minunăție! Oamenii îngrijeau pomii cu mare dragoste și grijă, iar pomii înfloreau și se pârguiau răsplatind  dragostea acestora.
Cât despre copii..! Copiii erau fericiți când se înfruptau din fructele delicioase!


legenda populară românească despre cireșe și Cireșoaia

În acest mic rai, trăia singură, Cireșoaia, o femeie ursuză și ciudată, într-o casă  așezată în vârful unei coline. Casa ei avea ziduri de piatră înalte și nimeni nu putea să arunce vreo privire spre locul unde trăia ea. În fața casei ei, creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe neasemuite. 

Primăvara, pomul făcea niște flori cu petalele albe și gingașe și după ce acestea se scuturau, pe ramurile lui își făceau apariția nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le numeau fructele Cireşoaiei, după numele femeii sau mai simplu cireşe, iar pomul il numeau  cireş. Nimeni nu mai intalnise asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde se ivise pomul în curtea Cireşoaiei.

Legenda Sfântului Gheorghe- adaptare pentru copii

Trebuie sa știi, copile, că Sfântul Gheorghe a fost un cavaler tare viteaz, care s-a născut în Capadochia.
Într-o zi, a mers în orașul Silene din Libia, în apropierea căruia își făcuse salaș un uriaș și înfiorator balaur, ce omorâse nenumărați oameni.
Ori de câte ori se apropia de oraș, răsuflarea sa otrăvită făcea victime în randul localnicilor și, din această pricină, aceștia luaseră obiceiul de a-i da de mâncare două oi pe zi, astfel încât, să rămână cât mai departe de așezarea lor.
Atunci când turmele de oi s-au împuținat, au început sa îi dea drept jertfă zilnică câte o oaie si un om.

Ce s-au gândit mai marii conducatorii ai orasului, atunci?!?
Au hotărât să se tragă la sorți copiii și tinerii sprea fi trimisi drept hrana balaurului!!

Oricine avea ghinionul de a fi ales, fie el bogat sau sărac, era dus la lacul balaurului.
Odată, sorții au căzut asupra fetei regelui, care îndurerat s-a adresat poporului său, zicand:
- Pentru numele lui Dumnezeu, luați de la mine cât aur și argint vreți, dar lăsați-mi în viață fiica!
Oamenii i-au raspuns:
- Măria ta, chiar tu ai făcut aceasta lege, mulți din copiii noștrii sunt morți deja și nu poți să te sustragi legii!! Fiica ta trebuie să fie dată balaurului, altfel ne vom vedea nevoiți să dăm foc palatului tau, transformându-teșsi pe tine în cenușă.
Văzând ca nu îi stătea în putință să facă nimic, regele a început să plângă și i-a  spus fiicei sale:
- Nu am să te văd niciodată măritată...!
Apoi, a cerut poporului să îi dea opt zile răgaz, lucru ce i-a fost de îndată permis.
După trecerea celor opt zile, oamenii au venit la palat și i-au zis:
- Vezi cu ochii tăi cum orașul nostru este pe ducă. Fă-ți datoria!
Regele i-a spus fetei sale să se îmbrace precum o mireasă, a îmbrățișat-o, a sărutat-o, i-a dat binecuvântarea sa și a condus-o catre lacul unde își avea sălaș balaurul, lăsând-o apoi singură acolo.

S-a intamplat ca Sfantul Gheorghe sa treaca chiar atunci prin acel loc, si zarind fata imbracata in mireasa, a intrebat-o ce cauta in acea pustietate.

Ea i-a raspuns, "Pleaca cat mai repede de aici, tinere cavaler, ca nu cumva sa pieri odata cu mine."

Sfantul Gheorghe nu s-a inspaimantat, si a intrebat-o de ce plange.

Vazand ca vrea cu adevarat sa stie care era soarta sa, fata i-a povestit felul cum ajunsese sa fie data drept hrana balaurului.

Cavalerul i-a spus:
- Nu te teme frumoasa fata, caci te voi ajuta in numele lui Iisus Hristos.

Ea s-a induiosat, dar i-a grait:
- Pentru numele lui Dumnezeu, bune cavaler, vezi-ti de drum, pentru ca nu ai cum sa ma salvezi.

In vreme ce stateau astfel de vorba, balaurul si-a facut aparitia si a pornit in goana catre ei.
Sfantul Gheorghe si-a tras sabia din teaca, si-a facut semnul crucii, si si-a strunit calul catre balaur.
L-a lovit apoi cu putere, ranindu-l grav, si facandu-l aproape nevolnic.
Dupa aceea, i-a zis fetei:
- Leaga-ti cingatoarea de gatul balaurului si nu-ti fie teama!

Si dupa ce a facut asa cum i se spusese, balaurul a urmat-o supus, plin de umilinta.
In acest fel, fiica regelui s-a intors in oras, in timp ce oamenii de pe strazi dadeau bir cu fugitii, inspaimantati peste poate.

Sfantul Gheorghe le-a zis localnicilor:
- Lasa-ti indoiala deoparte! Credeti in Dumnezeu si in Iisus Hristos, botezati-va, iar eu voi ucide balaurul!

Regele si toti supusii sai s-au botezat, iar Sfantul Gheorghe i-a taiat capul balaurului.
A fost nevoie de patru care cu boi pentru a-i scoate lesul din oras!!

Regele i-a oferit Sfantului Gheorghe atatia bani cati a putut aduna, insa acesta i-a refuzat, cerand sa fie daruiti oamenilor sarmani. Cavalerul i-a cerut regelui inca patru lucruri: sa lase bisericile sa se guverneze singure, sa ii cinsteasca pe preoti, sa ia parte cu umilinta si credinta la slujbele lor, si sa se ingrijeasca de oamenii saraci. Au fost botezati cu acest prilej 15.000 mii de oameni, fara a mai pune la socoteala femeile si copiii. Regele a intemeiat o biserica in onoarea Maicii Domnului si a Sfantului Gheorghe, in care sa afla pana in zilele noastre un izvor de apa vie, ce vindeca bolnavii care sorb din el.

Dupa aceea, Sfantul Gheorghe si-a luat ramas bun de la rege si a plecat.

In acele vremuri, imparatii Diocletian si Maximian dadusera cale libera unei atat de mari persecutii a crestinilor incat pe cuprinsul unei singure luni murisera ca martiri 22.000 de credinciosi. Din aceasta cauza, frica isi facuse loc in sufletele oamenilor, facandu-i sa il renege pe Dumnezeu si sa se inchine idolilor. Vazand acest lucru, Sfantul Gheorghe si-a lepadat hainele de cavaler, a vandut tot ce avea, a daruit banii astfel obtinuti saracilor, si a imbracat straie de calugar crestin.

A mers in mijlocul paganilor si a strigat, "Zeii paganilor sunt diavoli. Dumnezeul meu a facut cerurile si este singurul Dumnezeu!"

Guvernatorul, a carui nume era Dacian, i s-a adresat: "Cum poti pretinde ca zeii nostri sunt diavoli? Spune-ne cine esti!"

El a raspuns: "Numele meu este Gheorghe. Sunt nobil, cavaler din Capadochia, si am renuntat la tot ce aveam pentru a-l sluji pe Dumnezeu din ceruri."

Guvernatorul a incercat cu cuvinte dulci sa intoarca pe Sfantul Gheorghe de la credinta, dar nereusind sa faca asta, a poruncit sa fie batut cu vergi din fier pana cand trupul i-a fost facute bucati, trimitandu-l dupa aceea in temnita. Dumnezeu si-a facut aparitia in fata sa chiar in acea noapte si i-a alinat durerile."

Pentru ca Sfantul Gheorghe nu renunta la iubirea de Dumnezeu in pofida chinurilor la care fusese supus, guvernatorul i-a poruncit unui vrajitor sa prepare o puternica otrava, sa o puna intr-un pahar de vin si sa i-o dea Sfantului Gheorghe. Acesta si-a facut semnul crucii si a baut, dar nu a patit nimic rau. Vrajitorul a facut o otrava si mai puternica, pe care Sfantul Gheorghe a sorbit-o ramanand iarasi nevatamat. Vrajitorul a ingenuncheat la picioarele Sfantului Gheorghe si l-a rugat sa il faca si pe el crestin. Constatand ca vrajitorul se crestinase, Dacian a dat porunca sa i se taie capul.

Guvernatorul l-a asezat pe Sfantul Gheorghe intre doua roti cu sabii in ele, dar rotile s-au rupt, iar Sfantul Gheorghe a ramas intreg. Apoi, stapanitorul l-a aruncat intr-un cazan umplut cu plumb topit, insa Sfantul Gheorghe s-a simtit la fel de bine acolo ca intr-o baie cu apa calduta.

In cele din urma, guvernatorul i-a zis, "Zeii nostri sunt rabdatori si iertatori. Renunta la nebunia ta, adu ofrande zeilor nostri, si mari onoruri te vor astepta."

Sfantul Gheorghe i-a replicat, "De ce nu mi-ai spus asta dinainte? Sunt gata sa fac asa cum mi-ai cerut."

Dacian a adunat toti oamenii din oras pentru a fi martori la convertirea prozonierului sau. Sfantul Gheorghe a cazut in genunchi, dar in loc sa se inchine zeilor pagani, s-a rugat Domnului sa distruga templele acestora si idolii din ele. Imediat, un mare foc a coborat din ceruri, si a ars templele, idolii si preotii lor. Apoi, pamantul s-a desfacut in doua si a inghitit cenusa si resturile ramase.

Guvernatul a fost strabatut de o atat de mare suparare incat i-a marturisit sotiei sale, "Voi muri din pricina furiei daca nu voi infrange acest om."

Ea i-a raspuns, "Tiran crud si rau! Chiar nu vezi marea virtute a crestinilor? Ti-am spus sa nu le faci nici un rau, caci Dumnezeul lor lupta pentru ei. Afla ca voi deveni si eu crestina."

Cuprins de manie, guvernatorul a tipat, "Tu sa fii crestina?", dupa care a batut-o fara mila.

Dupa aceea, ea l-a intrebat pe Sfantul Gheorghe, "Ce se va alege din mine? Nu am fost inca botezata."

El i-a raspuns, "Nu te teme, femeie, pentru ca vei fi botezata in propriul tau sange."

Nevasta lui Dacian a pornit sa se roage Domnului Iisus Hristos. Nu a trecut multa vreme si a murit, iar sufletul ei s-a dus direct in ceruri.

A doua zi dimineata, guvernatorul a poruncit sa i se taie capul Sfantului Gheorghe, sentinta ce s-a aplicat de indata. Acest fapt s-a petrecut in anul Domnului 287. In timp ce guvernatorul se intorcea acasa de la locul unde fusese decapitat Sfantul Gheorghe, un inspaimantator foc a venit din cer, prefacandu-l in scrum atat pe el, cat si pe servitorii sai.

Gregorie din Tours povestește că, o parte din oamenii ce au luat moaștele Sfântului Gheorghe au căutat găzduire în paraclisul unui spital. A doua zi dimineața, au vrut să plece, dar nu au putut deschide ușile până nu au lăsat acolo o parte dintre moaște.

De asemenea, în istoria Antiohiei, se povestește că, atunci când creștinii au mers să cucereasca Ierusalimul, un chipeș tânăr a apărut în fața unui preot și l-a sfătuit să ia cu el niște moaște ale Sfântului Gheorghe, căci el urma să conducă bătălia. În timpul asediului Ierusalimului, Sfântul Gheorghe, în armura-i albă, purtând steagul său cu o cruce roșie, a condus armata creștina la victorie.

Între Ierusalim și portul din Jaffa, în apropierea unei localități numite Ramis, se află o capelă a Sfântului Gheorghe ruinată și părăsită. Se spune că aici se găsește trupul, dar nu și capul Sfântului Gheorghe.
Tot în acest loc, se află  trupurile tatălui său, al mamei sale și al unchiului său, nu chiar în capelă, ci sub zidurile acesteia. Îngrijitorii capelei nu lasă pelerinii să intre decât dacă plătesc doi ducați, și, din această pricina, puțini pătrund înăuntru, preferând să se roage la un altar din afară.
Trupul Sfântului Gheorghe zace în mijlocul capelei, iar în mormântul său se află o gaură, ce îi permite unui om sa își pună mâna înăuntru. Dacă este adus aici un om nebun și i se pune capul deasupra acelei găuri, el se însănătoșește în câteva clipe, căpătând iarași darul rațiunii.

Aceasta legendă a Sfântului Gheorghe este o adaptare după povestea din "Legenda de aur" sau "Viețile sfinților", carte tipărita de Jacobus de Voragine, arhiepiscop al Genovei, în anul 1275.

Copyright,  traducere: "Legenda Sfantului Gheorghe"© copiipovesti.ro. 2013

Articole din acelasi domeniu in blogul Povesti pentru copii si parinti:

Povestea Sfantului Valentin

Povestea Sfantului Patrick

Povestea Sfantului Nicolae si a lui Pére Fouettard.Dupa o legenda frantuzeasca