Povestea şoricelului lacom

Oricât de foame ne este uneori, nu este bine să ne îndopăm, să mâncăm prea mult, pentru că putem pica într-o capcană, asemeni şoricelului cel lacom. 

Se povesteşte că un şoricel trecea odată prin vremuri foarte grele. Nu putea găsi nimic de mâncare. Căuta colo şi colo, dar nu era nicăieri ceva de îmbucat, aşa că s-a făcut mai subţirel, şi mai subţirel.

În cele din urmă, a găsit un coş din nuiele plin cu porumb. În coş era o gaură micuţă, şi s-a strecurat prin ea. A intrat cu uşurinţă prin acea găurică.
Povestea şoricelului lacom

Apoi, a început să se ospăteze. Îi era foarte, foarte foame, aşa că a mâncat o mulţime de boabe de porumb, a tot înfulecat şi înfulecat. Atunci când a simţit că s-a săturat, se îngrăşase peste poate, se transformase dintr-un şoricel slab ca un ac într-unul burtos ca un brotac.

A încercat să iasă din coş, dar nu a mai putut. Era prea gras ca să mai încapă prin gaura în care îşi făcuse loc înăuntru.

Ghicitori despre şoareci

"Ah, vai," s-a plâns şoricelul cu voce tare, "cum să ies, cum să scap de aici?"

Un şoarece mai în vârstă, care trecea pe acolo, a auzit aceste cuvinte şi i-a răspuns, "Soricelule, dacă vrei să ieşi din coş, trebuie să aştepţi să te faci la fel de subţirel,să fii la fel de infometat  ca şi atunci când ai intrat în el!"

Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

Un leu şi un urs au înşfăcat în acelaşi timp un ied rătăcit, şi s-au luptat cu încrâncenare să pună stăpânire peste el.

După ce s-au rănit cu înverşunare unul pe celălalt şi şi-au slăbit puterile în înfruntare, au căzut la pământ, obosiţi peste poate, epuizaţi.
Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

O vulpe care le dădea târcoale de ceva vreme, şi-a dat seama că cei doi nu mai erau în stare să mai facă vreo mişcare, aşa s-a strecurat şi a apucat în dinţi iedul ce zăcea între ei, şi a fugit nevătămată cât a putut de repede.

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul şi ursul au văzut-o dar, fiind incapabili să se mai ridice pe picioare, au zis, "Vai nouă, căci am luptat şi ne-am stors puterile numai pentru a-i aduce folos vulpii."

Morală: Uneori, se întâmplă ca un om să facă toată treaba, iar un altul să îi culeagă toate profiturile.

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Povestea Pantofii roşii face parte din poveștile întunecate, horror, de groază, ale lui Hans Christian Andersen. Nu cred că este o poveste pe care părinţii să le-o spună copiilor foarte mici. Ea conţine o morală, dar detaliile sale pot fi înfricoşătoare! Hans Christian Andersen a mărturisit că la originea acestei poveşti este o întâmplare prin care a trecut când era mic copil. Tatălui său i se trimisese o bucată scumpă de mătase roşie de către o doamna bogată pentru a-i face fiicei ei o pereche de pantofi de dans. Tatăl lui Andersen, un cizmar foarte priceput, a îmbinat cu mare grijă acea mătase cu piele roşie, însă femeia avută nu a fost mulţumită de munca să şi i-a reproşat că nu îi reuşise lucrarea, că îi irosise degeaba mătasea roşie. Iritat, cizmarul i-ar fi spus, "În acest caz, mi-am irosit şi pielea mea roşie," şi ar fi ciopârtit pantofii de dans în faţa ei! 

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen 


Odată ca niciodată, trăia într-un sătuc o fetiţă frumoasă şi graţioasă care, din cauza sărăciei, era silită de-a lungul verii să meargă în picioarele goale, iar iarna să să poarte saboţi, nişte pantofi grosolani şi largi din lemn. Din această pricină, picioruşile sale i se înroşeau mereu foarte tare!

În mijlocul satului locuia nevasta bătrână a unui cizmar. Într-o zi ea meşteşugit cum a putut o pereche de pantiofori din bucăţi vechi din postav roşu. Nu erau foarte arătoşi, însă femeia era bine intenţionată, întrucât voia să îi dea fetiţei, al cărei nume era Karen.

Karen a primit cu plăcere pantofii şi i-a purtat prima oară la înmormântarea mamei sale. Desigur, nu erau deloc potriviţi într-o astfel de împrejurare, dar nu avea alţii, aşa că şi i-a pus în picioarele goale şi a mers cu ei în spatele sicriului sărăcăcios.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

În drumul spre cimitir, a trecut pe lângă cortegiul funerar o trăsura în care se găsea o femeie în vârstă. Ea s-a uitat la fetiţă şi, pentru că i-a fost milă de ea, i-a spus preotului care o însoţea, "Am văzut micuţa aceea! Dacă mi-o încredinţezi, voi avea grijă de ea!"

Povestea Razei de Soare, de Hans Christian Andersen

Karen a crezut că fusese luată în seamă de acea doamnă datorită pantofilor săi roşii, însă bătrânei i se părusate că sunt urâţi şi i-a aruncat apoi pe foc. Karen a ajuns să fie îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine frumoase şi curate. A fost învaţată să citească şi să coasă, iar lumea spunea despre ea că era foarte drăguţă. Cu toate astea, oglinda îi zicea în fiecare zi, "Nu eşti doar drăguţă, eşti frumoasă!"

Regina a trecut odată prin acea parte din ţară împreună cu fata ei, care era, desigur, o prinţesă. Toată lumea, inclusiv Karen, a mers spre castel, unde, micuţa prinţesă, în straie fine, stătea la geam şi le ingăduia oamenilor să o privească. Nu purta nici o trenă, şi nici o coroană de aur, dar avea, în schimb, o pereche de pantofi frumoşi, de un roşu strălucitor! Aceste încălţări erau, cu siguranţă, mai meşteşugite decât cele pe care le cususe nevasta cizmarului pentru Karen. Nu exista nimic, de fapt, în intreagă lume, care să fie comparat ca frumuseţe cu aceşti pantofi roşii!


Karen nu crescuse îndeajuns de mult pentru a fi confirmată la biserica. Primise nişte haine noi şi urma să aibă, de asemeni, nişte pantofi noi. Cizmarul cel mai vestit din oraş i-a luat măsura piciorului în prăvălia sa, în care tronau o mulţime de cutii cu pantofi drăguţi, nemaipomeniţi! Erau atât de atrăgători, însă bătrână care avea grijă de fetiţă nu vedea foarte bine, aşa că nu a fost impresionată de ei. Printre încălţări se afla o pereche de pantiofori roşii, la fel ca şi ei purtaţi de prinţesă. Cât de frumoşi erau! Cizmarul a spus că îi făcuse pentru fiica unui conte, dar nu i se potriviseră acesteia.

"Cred că sunt din piele lustruită, nu-i aşa?" a observat bătrâna. "Strălucesc atât de tare!"

"Da, sunt foarte sclipitori," a confirmat Karen. I se potriveau, aşa că i-au fost cumpăraţi. Bătrâna doamna, cu privirea sa înceţoşată, nu îşi dăduse seama că erau roşii, căci nu i-ar fi permis niciodată lui Karen să fie confirmată la biserica în încălţări roşii, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Toţi oamenii s-au uitat revoltaţi la picioarele ei şi, în tot drumul ei de la uşa bisericii până la strană, i s-a părut că până şi statuile, cu gulere înalte şi lungi robe negre, îi fixau cu privirea pantofii roşii. Nu s-a gândit decât la asta până când preotul şi-a aşezat mâna pe capul ei şi a dat glas sfântului botez, a promisiunii făcute omenirii de către Dumnezeu, şi i-a spus că era de-acum o adevărată creştină. Orga a sunat solemn, iar glasurile pure ale copiilor s-au împletit cu cel al bătrânului lor dirijor. Gândul lui Karen era însă îndreptat numai la pantofii săi roşii. În acea după amiază, bătrâna a auzit de la toţi că fata purtase pantofi roşii. Ea i-a spus lui Karen că era revoltător să facă aşa ceva, că era foarte nepotrivit şi că trebuia, de atunci înainte, să meargă la biserică numai cu încălţări negre, chiar dacă erau vechi.

În următoarea duminică urma să aibă loc împărtăşania. Karen s-a uitat mai întâi la pantofii negri, apoi la cei roşii. A privit iarăşi pantofiorii roşii, şi nu s-a putut împiedica să-i încalţe!

Soarele strălucea cu putere şi, drept urmare, Karen şi bătrâna au mers pe o cărare umbroasă, dar prăfoasă, printre lanurile de porumb.

La uşa bisericii, stătea un bătrân soldat olog, sprijinit într-o cârja; avea o barbă lungă şi frumoasă, mai mult roşie decât albă. A făcut o plecăciune în faţa bătrânei doamne şi a întrebat-o dacă putea să-i lustruiască pantofii. După ce a curăţat încălţările doamnei, a trecut la cele ale lui Karen.

"Vai de mine, ce pantofi frumoşi de dans!" a exclamat soldatul. "Mişcaţi-vă repede când dansaţi," li s-a adresat apoi pantofilor, dându-le o palmă uşoară peste tălpi.

Povestea ghiocelului de Andersen

Toată lumea dinăuntrul bisericii s-a uitat la pantofii roşii ai lui Karen, şi toate statuile i-au aţintit cu privirea. Când Karen a îngenuncheat în faţa altarului şi şi-a adus pocalul aurit la gură, s-a gândit numai la pantofiorii săi roşii. Preotul i-a luat din mână pocalul, iar ea a uitat să cânte psalmul, a uitat să spună rugăciunea către Dumnezeu!

Nu a trecut mult timp, şi oamenii au început să iasă din biserică. Bătrâna doamnă s-a urcat în trăsură şi, chiar atunci când Karen îşi ridica piciorul pentru a o urma, soldatul olog i-a zis, "Vai de mine, ce pantofi de dans frumoşi!" Imediat ce au fost rostite aceste vorbe, Karen a făcut fără să vrea câţiva paşi de dans.

Prinţesa şi bobul de mazăre  poveste de Hans Christian Andersen

Odată pornite, picioarele sale nu au încetat să danseze. Se părea că pantofii puseseră stăpânire peste ele. A tot dansat în jurul bisericii, pentru că nu se putea opri să o facă! Vizitiul a alergat după ea ca să o prindă. A ridicat-o în trăsura, însă picioarele ei nu încetau să danseze, aşa că fata a lovit-o tare, fără să vrea, pe buna doamnă bătrână. Până la urmă şi-a scos pantofii, iar picioarele i s-au liniştit.

Poţi citi, în curând, a doua parte din povestea Pantofii roşii, de Hans Christian Andersen, pe site-ul www.copiipovesti.ro

Povestea libelulei

În adâncurile unei bălţi liniştite se afla, neştiut de nimeni, un orăşel al gândăceilor de apă. Locuitorii lui se simţea tare bine, fericiţi, departe de razele soarelui. Vreme de mai multe luni erau foarte ocupaţi să scormonească în mâlul moale de la fundul lacului dar băgau de seama că, din când în când, câte unul din ei dispărea fără urmă. Cei care se făceau nevăzuţi obişnuiau să se caţere pe tulpina unui nufăr către suprafaţa lacului, şi apoi nu mai dădeau nici un semn de viaţă.

Libelula
"Uite!" striga câte unul din gândăcei către altul, "Iar se urcă cineva pe tulpina nufărului. Unde crezi că se duce?" Cel despre care vorbeau mergea cătinel, cătinel, tot mai sus, până când dispărea din vedere pentru totdeauna.

"Asta-i tare ciudat!" îi spunea câte un gândăcel altuia. "Nu era fericit aici?" întreba un al doilea... "Unde credeţi că merge?" se minuna un al treilea.

Nimeni nu avea vreun răspuns la aceste întrebări. Erau cu toţii nedumeriţi. În cele din urmă, unul din gândăceii de apă, aflat printre conducătorii oraşului, şi-a adunat mai mulţi prieteni şi le-a spus, "Am o idee! Trebuie să promitem că primul dintre noi care o să se caţere pe tulpina nufărului va veni înapoi şi ne va mărturisi unde a plecat şi de ce."

"Promitem," au zis, solemn, cu toţii."

Într-o zi de primăvară, nu mult după asta, chiar acel gândăcel care avusese ideea strălucită de mai sus a început să se urce pe tulpina nufărului. Nu ştia de ce făcea lucrul acesta, însă simţea că trebuie să-l facă. Puţin câte puţin, a dispărut din vedere. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, a ajuns la suprafaţa apei şi a poposit obosit pe o frunză verzuie a nufărului. A adormit de îndată...

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul îl tot bătea la cap pe Jupiter plângându-şi neîncetat de milă.

"Ah, este adevărat, mărite Jupiter," i s-a adresat el odată, "că am o putere nemaipomenită, sunt arătos la trup şi plin de forţă când atac. Fălcile mele sunt înzestrate cu colţi ascuţiţi, labele îmi sunt înarmate cu gheare lungi şi tari, şi domnesc peste toate animalele din pădure, însă, vai mie, fiind aşa cum sunt, tot mă înspăimânt de cucurigul unui cocoş."

Fabulă de Esop
Jupiter i-a răspuns, "Şi dai vina pe mine, fără vreun motiv, pentru asta? Ţi-am dăruit toate calităţile mele şi, cu excepţia cântecului cocoşului, curajul nu te părăseşte niciodată."

La auzul acestor cuvinte, leul s-a văietat şi a plâns din toată inima, învinovăţindu-se pentru laşitatea lui, şi şi-a dorit să moară.

În vreme ce era frământat de aceste gânduri negre, a întâlnit un elefant şi început să stea de vorbă cu el. După un timp, a băgat de seamă că elefantul îşi agita foarte des, din toate puterile urechile şi, curios, l-a întrebat de ce făcea asta.

Poveste populară: Cât de bogat eşti ?!!?


Odată, demult, s-au întâlnit doi drumeţi, unul tânăr şi unul bătrân, înţelepţit de povara anilor şi s-au prins în vorbă că de la atâta singurătate ce au indurat le era frică că au uitat să vorbească. 
Tânărul a început să se plângă ce viaţă grea duce pe meleagurile de unde venea: 
- Preacinstite călător, eu nu sunt fericit deloc. Părinţii mei nu mi-au lăsat nicio moştenire şi ce minunat ar fi fost pentru mine să fiu bogat...Însă ce nenorocire pe capul meu să fiu atât de sărac pe lumea asta. 
- Nu te mai plânge atâta, băiete, i-a răspuns bătrânul. Nu trebuie să te simţi îndurerat şi pierdut din această cauză. 
- Cum să nu sufăr dacă nu am nici o lețcaie? 
- Opreşte-te,  eu vad ca ai atâtea bogăţii în mâinile tale şi tu te plângi de sărăcie..! 
Tânărul uimit l-a întrebat: 
-Cum adică, am bogăţii? Nu ştiu nimic! 
- Te-ai întrebat vreodată cât preţuiesc ochii tăi? Cedează-mi un ochi şi am să-ţi dau tot ce-ţi doreşti de la mine! 
- Cum? Să-mi vând un ochi? S-a speriat băiatul. Nu domnule. Nu, n-am să-mi dau vreunul din ochi nici pentru cea mai mare comoară din lume! 
- Bine, bine, a fost de acord bătrânul. Atunci cedează-mi o mână sau şi mai bine un picior şi am să-ţi dau aur şi argint cât îţi pofteşte inima. 
- Pentru aur şi argint să-mi dau o mână sau un picior, s-a înspăimântat tânărul. Nu, pentru nimic în lume, n-am să fac aşa ceva! Pentru nici un fel de aur. 
- Vezi atunci cât de bogat eşti! Ce te mai plângi? Crede-mă, când îţi spun că cea mai mare bogăţie este omul însuși, dacă este sănătos si are minte luminată, căci are puterea de a-și agonisi singur orice bogăție din lume!


Sursa imagine Wikipedia.org

Povestea gărgăriţei

A fost odată o gărgăriţă tare frumoasă, foarte drăguţă, care se simţea peste poate de tristă pentru că era singură. Nu îşi aflase încă soţul fermecător la care visa pentru că facebook-ul nu fusese încă inventat, şi biata de ea nu prea avea bani ca să iasă în lume.

gărgăriţa
Într-o zi, pe când îşi făcea curat în bucătărie, a găsit o monedă de 50 de bani. A fost foarte fericită că descoperise această comoară, aşa că s-a dus la vecina ei şi a întrebat-o:

"Spune-mi şi mie, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

Vecina i-a zis:

"Ai putea să-ţi iei nişte prăjiturele."

"Nu, nu, în nici un caz, prăjiturelele îngraşă," i-a răspuns gărgăriţa noastră şi, apoi, a mers la o altă vecină şi a întrebat-o:

"Spune-mi, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

"Cumpără-ţi o rochiţă nouă, asortată cu un guleraş frumos şi o pereche de cercei, stai apoi la fereastră şi strigă: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Gărgăriţa a urmat sfatul vecinei sale şi de îndată ce şi-a pus rochiţa nouă şi cerceluşii nou-nouţi, a deschis fereastra cămăruţei sale şi a strigat:

"Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un măgar care trecea pe acolo a exclamat: "Eu vreau!"

Vreau să-ţi aud mai întâi glasul, i-a zis gărgăriţa.

Măgarul a urlat din toate puterile, "iha, iha!" iar gărgăriţă l-a trimis la plimbare:

"Vezi-ţi de drum, măgarule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie."

Aşadar, gărgăriţa a continuat să strige de la fereastră: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un câine ce îşi avea calea pe sub fereastră sa a spus: "Eu vreau!"

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea a II-a




Apoi, prinţul i-a mulţumit micului său prieten cu mantie roşie pentru ajutorul primit, a luat bagheta magică şi cele două bucăţi de pâine şi a mers drum lung, pe mare şi pe uscat, până a ajuns la capătul călătoriei sale, unde a găsit totul aidoma spuselor piticului: poarta palatului s-a deschis la a treia lovitură cu bagheta, leii s-au îmblânzit după ce au mâncat fiecare câte o înghiţitură din pâinea vrăjită...  

Mezinul a intrat în castel şi a ajuns într-o odaie împărătească frumos împodobită. În mijlocul sălii se aflau mai mulţi prinţi vrăjiţi ce stăteau ca stanele de piatră, iar băiatul nostru din poveste le-a scos inelele şi le-a pus pe propriile-i degete. 
Într-o altă odaie a palatului, mezinul a văzut pe o masă un paloş măreţ şi o altă bucată de pâine, pe care le- a luat, de asemenea.

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea I

Povestea Apa vieții a Fraților Grimm mi-a adus aminte de două basme românești de excepție, pe care orice copil ar trebui sa le citească, Greuceanu lui Petre Ispirescu si Harap Alb  al lui Mihai Eminescu.
Am tradus această poveste dupa versiunea în limba engleză, găzduita de Authorama.
Daca vrei să citești această poveste în limba germană, poți accesa linkul  Proiectul Gutenberg.


Apa vieţii |The Water of Life | Das Wasser des Lebens de Fraţii Grimm


Cu mult înainte ca tu și cu mine să ne fi născut, domnea într-o ţară un rege tare bun şi iubitor, ce avea trei fii. Şi regele acesta, nu ştiu cum a făcut de a căzut atât de bolnav, încât nimeni nu mai credea c-ar putea să se mai însănătoşească. 
Cei trei fii ai regelui erau peste măsură de mâhniţi de boala tatălui lor şi în timp ce se plimbau, într-o dimineaţă mohorâtă, pe aleile parcului regal, în faţa lor s-a ivit un bătrânel simplu, care i-a întrebat care era povara și pricina supărării lor. 
Prinţii i-au spus acestuia, cu disperare, că tatăl lor era tare bolnav, că se temeau că e pe patul de moarte si că nu exista vreun leac pentru boala lui. 
- Ar fi un leac, totuși, le-a spus moșneagul. Se numeşte Apa vieţii. Părintele vostru se va face bine, dacă va bea câteva înghiţituri din ea, numai că această apă este foarte greu de găsit. 
- Eu trebuie s-o găsesc, a spus cel mai mare dintre fii și s-a dus la căpătâiul regelui bolnav şi i-a cerut îngăduinţa să pornească în căutarea leacului care- i va salva viața. 
- Nu, i-a răspuns regele, cu durere. Mai bine mor, decât să te las să pleci să înfrunţi primejdiile pe care le vei putea întâlni în călătoria asta! 
Tânărul prinţ a stăruit atât de mult încât regele i-a dat binecuvântarea sa.

Leul în ogradă - Fabulă de Esop

Leul în ogradă Un leu flămând şi-a părăsit într-o zi jungla şi a intrat într-o ogradă.

Ţăranul şi-a pus în cap să-l prindă, şi să-i pună pielea la vânzare, aşa că a închis de îndată pe dinăuntru poarta ogrăzii.

Atunci când a văzut că nu are nici o cale de scăpare, leul s-a repezit înfuriat asupra oilor, le-a sfârtecat, şi apoi a atacat cu înverşunare boul de acolo.

Tremurând de frică, gândindu-se că ar putea să-şi piardă şi el viaţa, gospodarul a deschis cât a putut de repede poarta şi a lăsat leul să plece.

Leul îndrăgostit - Fabulă de Esop

Un leu a cerut odată în căsătorie fata unui tăietor de lemne.

Deloc încântat de această cerere, dar fiindu-i frică să îl refuze pe leu, tatăl fetei a recurs la următorul tertip pentru a scăpa de necaz.

Leu esop
El i-a spus leului că îl acceptă cu bucurie ca peţitor al fiicei sale cu o singură condiţie: să îşi scoată colţii din gură şi să-şi taie ghearele, întrucât fata era înspăimântată de amândouă aceste accesorii.

Plin de voioşie, leul a fost de acord cu condiţia ce i se pusese.

Problema celor două ceasuri, de Lewis Carroll

Care este cel mai bun ceas, unul care îţi arată ora exactă o dată pe an, sau un altul care face lucrul ăsta de două ori pe zi?

"Al doilea," îmi răspunzi tu, "fără îndoială." Foarte bine, ascultă mai departe...

Am două ceasuri: unul nu merge deloc, iar celălalt rămâne în urmă cu câte un minut în fiecare zi. Pe care l-ai prefera? "Pe cel care rămâne în urmă," îmi răspunzi tu, "cu siguranţă!"


2 ceasuri, Lewis Carroll
Acum, fii atent: cel care rămâne în urmă cu un minut pe zi trebuie să rămână în urmă cu totul 12 ore sau 720 de minute înainte de a ajunge iarăşi să indice ora exactă şi, drept urmare, va face acest lucru numai o dată la doi ani, în vreme ce celălalt este evident că va arăta ora exactă ori de câte ori acele sale arătătoare indică asta, ceea ce se petrece de două ori pe zi.

Aşadar, te-ai contrazis!

"Ah, dar, spui tu, "la ce bun cel de-al doilea ceas este corect de două ori pe zi, dacă nu pot să ştiu ora lui exactă?"

Ei bine, să spunem că ceasul indică ora opt. Nu-ţi dai seama că ceasul este corect la ora opt? În consecinţă, atunci când vine ora opt ceasul tău este corect, îţi arată ora exactă.

"Da, aşa este," răspunzi tu.

Foarte bine, înseamnă că te-ai contrazis a doua oară. Încearcă să te descurci cât de bine poţi, şi nu te mai contrazice iarăşi dacă poţi.

Secretele copiilor care se îmbolnăvesc foarte rar


Ţi s-a întâmplat să observi până acum că unii copii, ai prietenilor sau  colegi de şcoală ai celui mic, se îmbolnăvesc foarte rar? 
Starea lor bună de sănătate se datorează în mare parte unor obiceiuri extrem de sănătoase pe care le-au deprins şi pe care le urmează, fiind lucruri fireşti pentru ei. 
Nu vorbim de vitamine sau pastile miraculoase, ci de un stil de viaţă în sine.

Poezii de ziua mamei în engleză


Majoritatea destul de simple şi scurte, aceste poezii în limba engleză sunt închinate mamei, zilei mamei, regăsirii şi exprimării sentimentelor faţă de una din cele mai importante persoane din viaţa noastră. Sper să fie de folos copiilor, mai ales că le-am ataşat şi câte o traducere în română, ce-i drept una brută, fără rime, dar care poate da o îndrumare despre semnificaţia poeziilor pentru cei aflaţi abia la primii paşi în însuşirea limbii engleze.

O fabula de Esop: Iarna si primavara

 Iarna si primavara

Odata, Iarna a luat in ras, in bataie de joc Primavara pentru ca, de indata ce isi facea aparitia pe pamant, nimeni nu mai avea stare:

Unii oameni se duceau pe pajisti si in paduri, altii se apucau sa culeaga flori, crini si trandafiri, priveau cu drag la cate o roza pe care o aruncau in vazduh sau isi impleteau flori in par.

Altii se imbarcau pe corabii si chiar traversau cate o mare, un ocean, pentru a intalni altfel de oameni.

Nimeni nu sa mai temea de  vanturi, zapezi sau furtuni.