De ce are cămila cocoașă de Rudyard Kipling


La începuturile vieţii, atunci când lumea era nou-nouţă şi erau o mulţime de lucruri de făcut, iar animalele tocmai începuseră să lucreze pentru Om, exista o Cămilă care trăia în mijlocul unui Deşert Şuierător, pentru că nu voia să muncească; de fapt, chiar şi ea era o Şuierătoare. Aşa că, se hrănea toată ziua cu ghimpi şi ierburi şi ramuri şi mărăcini şi alior, cuprinsă de o nemaipomenită lene, iar atunci când cineva i se adresa, ea spunea: "Pfui, cocoaşa!". Doar: "Pfui, cocoaşa!", atâta tot. 


Într-o dimineaţă de luni, Calul, purtând o şa în spate şi o zăbală în gură, se înfăţişa înaintea ei şi îi zise: 
"Cămilă, te rog, Cămilă, pleacă de aici şi vino să se mergi la trap aşa cum facem noi." 
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Calul plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase. 

A două zi, marţi, Câinele, purtând un băţ în gură, veni în deşert şi îi spuse Cămilei: "Cămilă, te rog, Cămilă, vino să faci aport şi să alergi asemenea nouă." 
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Câinele plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase. 

Sosi, apoi, în dimineaţa de miercuri, Boul, cu un jug aşezat pe gât, şi zise: "Cămilă, te rog, Cămilă, vino să ari, aşa cum facem noi." 
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Boul plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase. 

Spre seara aceleiaşi zile, Omul îi chema pe Cal, Câine şi Bou şi le cuvântă: 
"Voi trei, îmi pare rău pentru voi, căci lumea este nou-nouţă şi sunt o mulţime de lucruri de făcut, dar Şuierătoarea din deşert nu vrea să lucreze, căci, altfel, ar fi fost aici până acum; aşa că am să o las să trăiască de una singură, iar voi va trebui să vă dublati munca pentru a face faţă la toate treburile." 

Acest lucru le-a înfuriat la culme pe cele trei Animale, aşa că s-au aşezat la marginea deşertului şi s-au pornit să discute şi să pălăvrăgească agitate, cu nechezătur, lătrături şi mugete.
Cămila trecu pe acolo, mestecând dintr-o iarbă şi râse de ei. Apoi spuse: "Pfui, cocoaşa !" şi îi lăsă în plata Domnului. 

Sosi atunci un "Djin", un spiriduş care stăpânea peste Toate Deserturile; sosi învăluit într-un nor de nisip ("Djinii călătoresc mereu în felul acesta pentru că sunt fiinţe vrăjite), şi se opri să vorbească cu cele trei Animale. 
"Tu, Djin al Tuturor Deşerturilor ", spuse Calul, "este drept ca cineva să se complacă în lenevie, acum când lumea este nou-nouţă şi sunt atâtea treburi de făcut?" 
"Desigur că nu ", răspunse Djinul. 
"Ei bine, există o fiinţă în mijlocul Deşertului tău Şuierător (de altfel, şi ea este o Şuierătoare), cu un gât lung şi picioare lungi, care nu a făcut nici cea mai mică trebuşoară de luni dimineaţa până acum. Nu a vrut să meargă la trap." 
"Vai !", spuse Djinul fluierând, "Pe tot aurul Arabiei, asta este Cămila mea !" Ce a avut de zis despre lucrul asta?" 
"A spus: "Pfui, cocoaşa!", grăi Câinele, "şi nu a vrut să facă aport şi să alerge." 
"A mai spus şi altceva ?" 
" Numai: "Pfui, cocoaşa !" şi nu a vrut nici să are ", răspunse Boul. 
"Foarte bine ", zise Djinul . "Îi voi arată eu: "Pfui, cocoaşa", dacă sunteţi amabili să mă aşteptaţi un minut." 

Djinul zbură, înconjurat de norul de nisip, de-a lungul deşertului şi o găsi pe Cămilă în starea ei de nemaipomenită lene, uitându-se la reflecţia ei dintr-o băltoacă. 
"Prietena mea lungă şi bulbucitoare", i se adresă Djinul, "e-adevărat ce-am auzit, că nu vrei să faci nici o muncă în lumea asta nou-nouţă, în care sunt atâtea treburi de făcut?" 
"Pfui, cocoaşa!", răspunse Cămilă. 
Djinul se aşeză, cu mâna pusă la bărbie şi începu să se gândească la o Mare Vrăjitorie, în timp ce Cămila continuă să îşi privească oglindirea din băltoacă. 
"Le-ai dat de lucru în plus celor trei animale începând chiar de luni dimineaţă , din cauza lenii tale nemaipomenite", zise Djinul , şi continuă să se gândească la Vrăjitorie, cu mâna aşezată sub bărbie. 
"Pfui, cocoaşa!", spuse Cămila. 
"În locul tău nu aş mai fi spus asta", i se adresa Djinul. "Ai spus-o de mai multe ori decât s-ar fi cuvenit. Bulbuci, vreau să te apuci de treaba." 
La aceasta, Cămila zise din nou: "Pfui, cocoaşa!"; însă, nici nu termină bine de spus cuvintele acestea că spinarea ei, de care era atât de mândră, începu să i se umfle iar şi iar şi iar, transformându-se într-o mare cocoaşa bălăngănitoare. 
"Ai văzut ce-ai păţit?" îi zise Djinul. "Această-i propria ta cocoaşă, pe care ai adus-o de una singură asupra ta, pentru că nu ai muncit. Astăzi este joi şi nu ai făcut nici o trebuşoara de luni, atunci când lucrul a început. Acum vei pleca la muncă." 
"Cum voi putea munci", spuse cămila, "cu cocoaşa asta în spatele meu?" 
"Cocoaşa a fost făcută cu un scop anume ", răspunse Djinul, " din cauza că ai lipsit de la treaba trei zile. Vei putea, acum, să munceşti timp de trei zile fără să mănânci, pentru că te poţi hrăni din cocoaşa ta; şi să nu îndrăzneşti niciodată să spui că nu am făcut ceva pentru tine. Pleacă din deşert, du-te la cele trei Animale şi poartă-te cum se cuvine. Cocoşează-te, tu însăţi şi spune-ţi ţie: "Pfui, cocoaşa!" 

Iar Cămila s-a cocoşat în ea însăşi, şi-a spus în sinea ei: "Pfui , cocoaşa!" şi s-a dus să se alăture celor trei.
Din acea zi, Cămila îşi poartă mereu cocoaşa; nu a recuperat, însă, niciodată cele trei zile în care lenevise la începuturile lumii şi nu a învăţat niciodată să se poarte aşa cum se cuvine. 
Traducere : freelancergabe2

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pinnochio, poveste de Carlo Collodi - Rezumat

Rezumat Alice in tara minunilor de Lewis Caroll (I)

Buratino si cheita de aur - Poveste de Tolstoi