Aventurile lui Harun-al-Rashid, califul Bagdadului


Aventurile lui Harun-al-Rashid, califul Bagdadului reprezinta o parte din "Cele din 1001 de nopti ale Seherezadei", opera din care sper sa va mai ofer cat mai multe si minunate povesti. 

Califul Harun-al-Rashid statea in palatul sau, intrebandu-se daca a mai ramas ceva pe lume care l-a fi putut distra, atunci cand marele vizir Giafar, bunul si batranul sau prieten, i-a aparut deodata in fata. Dupa ce a facut o plecaciune, vizirul a asteptat, asa cum se cuvenea, ca stapanul sa inceapa a vorbi, insa Harun-al-Rashid n-a facut decat sa-si intoarca capul catre el, reintorcandu-se apoi la gandurile sale.

Giafar avea sa ii spuna ceva important califului si nu voia sa amane acest lucru din cauza tacerii impuse de Harun-al-Rashid, asa ca a facut inca o plecaciune in fata tronului si a inceput sa vorbeasca.

"Mare capetenie a credintei", a spus el, "imi fac datoria de a reaminti Inaltimii Voastre ca v-ati luat sarcina de a vedea cu ochii vostri cum se face dreptatea si cum este mentinuta ordinea in oras. Aceasta zi a fost planuita special pentru asta, si, daca veti face acest lucru, poate ca veti scapa de tristetea careia vad, cu parere de rau, ca i-ati cazut prada.

"Ai dreptate", i-a raspuns califul, "uitasem cu totul de asta. Du-te si schimba-ti hainele, iar eu mi le voi schimba pe ale mele."

Dupa putin timp, cei doi s-au reintalnit in sala palatului, deghizati in negutatori straini, si au iesit in oras printr-o usa secreta. S-au indreptat catre Eufrat, si, dupa ce au traversat raul cu o mica ambarcatiune, au mers prin partea cetatii ce se intindea pe acel mal fara a vedea nimic care sa le starneasca interesul. Multumiti de linistea si ordinea ce domneau in oras, califul si vizirul sau si-au indreptat pasii catre un pod ce ducea spre palat si, chiar inainte de a trece de el, au fost opriti de un batran orb care le-a cerut de pomana.

Califul i-a dat o moneda de aur si a dat sa treaca mai departe, insa orbul l-a apucat strans de mana, nelasandu-l sa plece.

"Milosule om", a zis el, "oricine ai fi tu, fa-mi inca un hatar. Loveste-ma, te rog, o data. Merit asta din plin, ba chiar o pedeapsa si mai mare".

Surprins de aceasta cerere, califul i-a raspuns cu blandete:"Bunule om, ceea ce ceri tu imi este imposibil. La ce folos ar fi banul ce ti l-am daruit daca ar trebui sa iti fac un lucru asa de rau?" Aceste vorbe fiind spuse, a incercat sa se desprinda din stransoarea orbului cersetor.

"Stapane", i-a raspuns omul, "iarta-mi indrazneala si insistenta. Ia-ti inapoi monneda de aur, sau da-mi lovitura la care ravnesc. Am facut un juramant solemn, angajandu-ma sa nu primesc nimic fara a fi si batut, si, daca ai sti totul despre mine, ti-ai da seama ca aceasta pedeapsa nu este nici a zecea parte din ce merit".

Miscat de aceste cuvinte, si gandindu-se poate ca avea si alte treburi de facut, califul i-a facut pe plac si l-a lovit usor in umar. Dupa aceea, si-a vazut mai departe de drum, urmat de binecuvantarea batranului orb. Atunci cand au ajuns destul de departe pentru a nu fi auziti, Harun-al-Rashid i-a zis vizirului, "Numai ceva foarte neobisnuit ar putea face un om sa se poarta in felul asta si as vrea sa stiu care e motivul. Du-te inapoi la el, spune-i cine sunt, si porunceste-i sa vina neaparat maine la palat, dupa  ora rugaciunii de seara".

Vizirul s-a reintors la pod, i-a dat mai intai cersetorului o moneda de aur, apoi o lovitura, i-a transmis mesajul califului si s-a alaturat stapanului sau.

In drumul spre palat, au trecut printr-o piata, in care o multime de oameni se uita la un tanar bine imbracat ce isi mana calul sa alerge cat putea de repede, infingandu-si in el pintenii si batandu-l atat de nemilos cu un bici incat bietul animal era acoperit intru totul cu spuma si sange. Califul, uimit de acest spectacol, i-a intrebat pe trecatori ce se intampla, dar nimeni nu i-a putut spune nimic altceva decat ca acest lucru se petrecea in fiecare zi la aceeasi ora.

Cuprins inca de mirare, i-a spus vizirului sa ii porunceasca acelui calaret sa vina la palat in acelasi timp cu cersetorul orb.

In ziua urmatoare, dupa rugaciunea de seara, Califul a sosit in sala palatului, urmat de vizirul ce ii aducea cu el pe cei doi oameni despre care am pomenit mai inainte, si inca un martor, care nu avea de a face cu nici unul dintre ei. Cu totii au facut plecaciuni in fata tronului, si, dupa aceea, califul l-a intrebat pe orb care ii era numele.

"Baba-Abdala, Inaltimea Voastra", a raspuns el.

"Baba-Abdala", i s-a adresat califul, "felul tau de a cere de pomana mi s-a parut atat de ciudat incat am fost cat pe ce sa-ti poruncesc sa incetezi a face un astfel de scandal public. Dar am trimis dupa tine pentru a afla din ce motiv ai facut un juramant atat de straniu. Atunci cand voi sti motivul, voi putea judeca daca sa iti mai permit sau nu sa cersesti astfel, pentru ca nu ma pot impiedica sa ma gandesc ca esti un foarte rau exemplu pentru altii. Spune-mi tot adevarul si nu imi ascunde nimic."

Aceste vorbe au tulburat inima lui Baba-Abdala, facandu-l sa se culce la pamant la picioarele califului. Apoi, s-a ridicat si i-a raspuns:" Mare capetenie a credintei, tanjesc cu umilinta sa ma ierti pentru insistenta de a te fi pus in fata unui lucru ce pare a nu avea nici un inteles. Fara indoiala, in ochii oamenilor nu are nici o noima, insa nu este decat o mica ispasire a unui ingrozitor pacat de care ma fac vinovat, iar daca Inaltimea Voatra are rabdarea de a-mi asculta povestea, va vedea ca nu exista nici o pedeapsa indeajuns de mare pentru faradelegea mea".

Urmeaza, cat de curand, Povestea orbului Baba-Abdala!

Comentarii