Lăcrămioarele- legendă populară românească

Ştiu că sunt destule legende pe net despre lăcrămioarele flori, dar pun rămăşag cu tine, că pe aceasta nu o ştiai! 





Se spune că înainte de vremea lui Ştefan cel Mare, trăia o femeie atât de săracă încât nu avea nici după ce bea apă. 
Aceasta avea un băiat care, datorită hărniciei lui, a reuşit să ajungă cioban la împărat. 
Şi el păştea împreună cu un alt băiat oile împărăteşti prin locuri neumblate de nimeni. 
Prin pădurile prin care cutreiera, băiatul găsea flori minunate, care creşteau singure, de la sine, fără să le îngrijească cineva. Când le lua în mâna, le mirosea, le făcea bucheţele, florile îi furau ochii şi inima cu frumuseţea şi parfumul lor. Sufletul şi inima lui devenisera acele flori. 
Pe lângă flori, el mai avea un fluier fermecat.
Florile şi fluierul îi mângâiau inima şi-i înălţau sufletul. 
Fluierul îl ţinea la brâu sau în traista cu mâncare şi când cânta din el, era minunea lui Dumnezeu. 
Aşa frumuseţe de cântece nu se mai pomeniseră în lume! 
Oile, când îl auzeau cântând, nu le mai trebuia nici mâncare, ridicau capul spre el şi ascultau cu sfinţenie. Tot aşa făceau păsările sălbatice, care se opreau din zbor în văzduh şi-l priveau. Apele curgătoare, cât de mari erau, stăteau în loc! 
În sfârşit, toate făpturile văzute şi nevăzute ale lui Dumnezeu, proslăveau frumuseţea rară a cântărilor ciobanului. 

Împăratul, stăpânul ciobanului, avea o fată frumoasă de care îi era mai mare dragul, mai ales că Dumnezeu o dăruise cu haruri alese şi a cărei pasiune erau, ai ghicit, florile sălbatice. 
Când a crescut mai mare, prinţesei îi plăcea să hoinărească singură prin păduri şi să caute flori. 
Şi ca să nu mai staţi mult la îndoială, într-o zi, prinţesa s-a întâlnit cu ciobanul împărătesc, tocmai atunci când el cânta din fluierul fermecat. 
Mare i-a fost mirarea când a văzut cum copacii din pădure îşi plecau vârfurile la pământ, în semn de mare dragoste pentru cântece, dar n-a spus nimic pentru că îi plăcuse şi ei cântecul din fluier. 
Recunoscând-o pe domniţă, ciobanul s-a plecat cu respect, iar fata i-a spus: 
- Măi ciobane, tu trebuie să ştii unde sunt florile cele mai frumoase! 
- Da, măria-ta, ştiu. Florile frumoase sunt departe, departe...E tare greu să ajungi la ele prin tufişuri şi mărăcini, a spus băiatul. 
- Cum o fi, cum n-o fi, eu vreau să merg acolo, a stăruit domniţa. 

Băiatul s-a supus, până la urmă, pentru că nu avea cum să se pună cu fată împăratului. 
Au plecat amândoi, după flori, prin pădure. 
Ciobanul mergea înaintea domniţei şi-i făcea loc printre tufe, spini şi mărăcini, prin locuri unde nu puteai străbate nici cu sufletul. 
Au mers tare mult, până au ajuns într-o poiana neumblată de suflet de om. 
Până să ajungă acolo, toate hainele, chiar şi cămaşa, ba chiar şi pielea frumoasei domniţe erau ferfeniţă.
Dar in poiana.. 
Nesemănate, neîngrijite, nemirosite de nimeni, erau acele flori, atât de frumoase şi înmiresmate încât îţi robeau sufletul şi-ţi furau inima! 
Acolo era raiul pământesc. 
Şi domniţa a început să culeagă un braţ mare de flori. 
La întoarcere, ciobanul a văzut că jumătate din frumoasele flori din buchetul domniţei se risipiseră prin tufişuri, spini şi mărăcini. 
S-a îndreptat spre locul unde erau oile. 
- Nu mi le-ai dat pe toate, i-a spus domniţa după ce el i-a întins buchetul. 
- Ba da, Măria ta, uită-te că nu mai am nici una, de leac măcar! 
- Nu-i adevărat, mai ai una pe care nu vrei să mi-o dai. O ai în traistă ta. Îţi poruncesc să o cauţi, s-o găseşti şi să mi-o dai! 
Cu greu a căutat ciobanul în traistă, pentru că nu voia să-i arate domniţei taina lui de acolo: un dărăb de mămăligă crudă cu ceapă şi puţină sare. Acestea erau bucăţele omului sărac şi fericit. 
- Uite, Măria ta, nu am nici o floare! 
- Dar această ce-i, a întrebat domniţă şi i-a arătat fluierul fermecat. Pe el îl căutam. De acum este al meu şi ţi-l iau. 

Ciobanul nu a avut încotro, dar după ce i-a luat fluierul nepreţuit, din ochi au început să-i picure lacrimi- izvor. Ele îi brăzdau faţa, cădeau pe iarbă, jos pe pământ şi din lacrimi se făceau- minunea minunilor, nevăzută, neauzită, nemaipomenită în lume, nici până atunci şi nici de atunci încoace, frumoasele floricele albe. 
Din lacrimile multe şi fierbinţi ale ciobanului au ieșit multe flori albe, aşa mare durere a avut el pentru fluierul lui fermecat! 
Domniţa a cules din acele flori şi le-a dus acasă la părinţi şi le-a spus toată minunea văzută cuvânt cu cuvânt. 
Ciobanul a plecat şi de supărare a rătăcit prin lume şi nu s-a mai întors nicodată la oile lui dragi, pentru că fluierul fermecat era sufletul şi inima lui. 
De atunci au rămas pe lume florile albe, lăcrămioarele. 

Povestea lacramioarelor de Veronica Micle
Cum au aparut lacramioarele pe lume-legenda

Comentarii