Muc cel mic (2) de Wilhelm Hauff

Povestea Muc cel mic a lui Wilhelm Hauff ne infatiseaza un pitic, inocent orfan, al carui tata, rusinat de infatisarea lui, l-a lasat sa cresca la voia intamplarii, fara a-l trimite nici macar la scoala. Singuratic, dar mereu dornic de a lega noi prietenii, Muc cel Mic este vaduvit de mostenirea parintelui sau, fiind aruncat in mijlocul unei lumi vitrege, ostile. Binecuvantat, totusi, cu o fire intreprinzatoare, si gratie unei perechi de conduri fermecati, el reuseste sa invinga intrigile unor curteni vicleni si sa isi croiasca cu succes drum prin lume.


...Nici n-apuca bine sa-si sfarseasca gandul, ca se inalta in vazduh, purtat de condurii nazdravani, care vasleau prin nori atat de iute, incat, pana sa se dezmeticeasca, Muc se trezi intr-o piata cu multe tarabe, in jurul carora forfoteau cu treburi o multime de oameni.
Colinda incolo si incoace printre ei, pana socoti ca e mai cuminte s-o ia pe ulite mai neumblate, caci.prin piata, in inghesuiala, il calca pe conduri ba unul, ba altul.
Mai-mai sa-l dea gramada ! In invalmaseala, hangerul sau ascutit impungea oamenii, asa incat cu chiu cu vai prichindelul scapa nebatut. Muc cel Mic incepu sa chibzuiasca in ce fel si-ar putea agonisi citiva banuti. E drept ca avea un toiegel care ii descoperea comorile ascunse, dar cum sa dea el de un asemenea loc unde sa fie ingropat aur sau argint .  La nevoie, ar fi putut face si altceva; sa-si arate oamenilor faptura lui hazlie si asa sa castige bani; era insa prea mandru ca s-o faca.
Pana la urma isi aduse aminte de iuteala picioarelor sale. Cu condurii nazdravani ar putea sa-si agoniseasca cele de trebuinta — isi zise el — si hotari sa intre undeva in slujba ca stafeta.
Socotind ca imparatul din aceasta cetate plateste o astfel de slujba mai bine ca pe oarecare alta, afla unde este palatul lui. Un strajer care statea de veghe la portile palatului il intreba pentru ce a venit. Auzindu-l pe Muc ca e in cautarea unei slujbe, il trimise la pazitorul robilor.
Muc ii spuse si acestuia, fara zabava, pasul lui: cum ar vrea si el sa intre in slujba, ca stafeta a imparatului.
Pazitorul robilor cata lung la el si-i spuse :
— Cum ? Cu picioarele tale de o schioapa vrei sa slujesti ca stafeta a imparatului? Piei din fata mea ! N-am chef sa-mi pierd timpul cu toti zanaticii!

Muc cel mic starui insa, spunand ca e gata sa se ia la intrecere cu cea mai buna stafeta imparateasca.
Vorbele lui ii parura nespus de caraghioase pazitorului de robi, care-i porunci ca pana seara sa fie pregatit pentru incercare.
Dupa ce il duse pe Muc la bucatarie si porunci sa i se dea sa manance si sa bea pe saturate, pazitorul robilor se infatisa imparatului si-i povesti despre ciudatul omulet si despre cererea lui. imparatul, om hatru, se bucura ca pazitorul il oprise pe Muc la curte ; va avea astfel prilejul sa petreaca putin pe socoteala piticului.
Cu ajutorul condurilor fermecati Muc cel Mic a castigat concursul si a capatat slujba de stafeta a imparatului.Dar peripetiile abia incep.

Muc cel mic se bucura de mare trecere la imparat. Din aceasta cauza, ceilalti curteni au inceput sa-l dusmaneasca. Atunci Muc, pentru a le castiga bunavointa, a inceput sa le dea banii pe care ii descoperea cu ajutorul toiegelului. Curtenii au devenit si mai invidiosi. L-au urmarit, au vazut de unde ia banii, apoi s-au dus la imparat si au mintit ca Muc fura banii din visteria imparatului.
Dar dusmanul sau cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o data daduse iama cu mana-i lunga prin vistieria imparatului, spuse pe sleau :
— E hot!
Se sfatuira cu totii si intr-o buna zi, Korhuz, marele paharnic, se infatisa foarte mahnit la imparat. Amaraciunea i se citea pe fata, asa ca imparatul il intreba de indata ce are pe suflet.
— Vai! raspunse el. Sunt tare indurerat, caci am pierdut bunavointa stapanului meu.
— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz ? se mira imparatul. De cand sa nu mai fi lasat sa straluceasca soarele marinimiei mele asupra ta ?
Marele paharnic ii raspunse ca imparatul il copleseste cu aur pe capetenia stafetelor, iar preacredinciosilor sai sfetnici nu le mai arata milostivirea sa.
Mult se minuna imparatul la auzul astor vorbe si porunci sa i se dea indata seama despre galbenii pe care-i impartea Muc in dreapta si in stanga.
Uneltitorii ii strecurara lesne in minte banuiala ca Muc a furat aurul, intr-un fel sau altul, din vistieria tarii.
Asa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, caci nu-i prea placea sa dea socoteala de banii vistieriei.
Imparatul porunci ca Muc sa fie urmarit in taina, spre a fi prins asupra faptului.
In noaptea ce urma acestei nefericite zile, Muc lua cazmaua — galbenii scosi erau pe sfarsite din pricina darniciei sale — si se furisa in gradina palatului, spre comoara tainuita, pentru a lua o alta gramada de aur.
Strajerii, in frunte cu marele bucatar Ahuli si cu vistiernicul Arhaz, il urmarira de departe pas cu pas si in clipa cand lua galbenii din oala si isi umplea feregeaua, se napustira asupra lui, il legara zdravan si-l adusera de indata in fata imparatului.
Imparatul, nemultumit fiindca-l trezisera din somn, intampina plin de manie pe cea dintai stafeta a sa si ii puse bietului Muc tot felul de intrebari.
La picioarele imparatului zacea oala dezgropata, cazmaua si feregeaua plina cu aur. Vistiernicul spuse ca atat el, cat si strajerii l-au vazut pe Muc cum se trudea sa ingroape oala in pamant.
Imparatul il intreba pe Muc daca e adevarata invinuirea ce i se aducea si ii ceru sa marturiseasca de unde anume a luat aurul pe care voia sa-1 ingroape in gradina.
Muc cel Mic, stiindu-se nevinovat, spuse ca ulcica cu aur o gasise in gradina si  ca nu voia nicidecum s-o ingroape, ci, dimpotriva, s-o dezgroape.
La auzul acestor vorbe, toti cei de fata izbucnira intr-un ras cu hohote, dar imparatul se facu foc in fata acestui raspuns pe care-l socotea o sfruntata neobrazare a lui Muc cel Mic si striga :
— Nevrednicule, cum, dupa ce ai furat, mai vrei sa-l si minti prosteste si marsav pe stapanul tau ? Vistiernice Arhaz, raspunde ! Acest aur lipseste din vistieria mea ?
Vistiernicul arata ca lucrul e neindoielnic. Ba chiar ca el si-a dat seama ca lipseste si mai mult aur, nu de putina vreme, din vistieria imparateasca. Poate sa jure ca Muc este hotul.
Imparatul porunci ca Muc cel Mic sa fie ferecat in lanturi si zvarlit in turn, iar vistiernicului ii dadu aurul pentru a-l pune la loc in vistierie.
Vesel de izbanda lui, Arhaz pleca acasa, unde isi numara galbenii sclipitori; omul acesta marsav nu spuse insa nimanui ca pe fundul oalei gasise un ravas in care era scris:
- Vrajmasul a navalit in tara. De aceea ascund aici o parte din vistieria mea. Blestemul imparatesc sa-l ajunga pe cel care va gasi aurul si nu-l va da de indata fiului meu, Sadi ,imparat.

In temnita sa, Muc cel Mic era framantat de ganduri negre ; stia bine ca cel care fura pe imparat e osandit la moarte, totusi nu voia sa dea in vileag fata de imparat taina toiegelului.
Vezi bine, se temea ca imparatul sa nu-i rapeasca toie-gelul si condurii.
Din pacate, condurii nazdravani nu-i puteau veni intr-ajutor, caci, ferecat in lanturi cum era, oricat s-ar fi zbatut, de rasucit pe calcai nu se putea rasuci.
A doua zi, insa, cand i se vesti osanda la moarte, chibzui ca tot mai bine ar fi sa traiasca fara toiegelul fermecat decat sa-l pastreze si sa moara; trimise vorba imparatului ca-l roaga sa-i ingaduie o intalnire tainica si ii dezvalui insusirile toiegelului sau.
Mai intai imparatul nu-1 crezu, dar Muc fagadui ca, de nu va fi omorat, il va incerca in fata lui.
Imparatul ii dadu cuvantul sau imparatesc ca-l va lasa in viata daca se adeveresc spusele lui si porunci sa se ingroape in pamant niste galbeni, fara stirea lui Muc.
Ii ceru apoi sa gaseasca galbenii cu toiegelul sau.
Cat ai clipi, toiegelul ciocani de trei ori in pamant la locul cu pricina si numaidecat aurul fu scos la iveala.
Imparatul intelese ca vistiernicul il inselase si dupa obiceiul tarii, ii trimise un streang de matase, ca sa-si faca singur seama.
Cat despre Muc cel Mic, ii spuse :
— E drept ca ti-am fagaduit viata, dar se pare ca nu stapanesti numai taina acestui toiegel si daca n-ai sa marturisesti de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei ramane intemnitat pana la sfarsitul vietii.
Muc se saturase de temnita numai dupa o singura noapte petrecuta in turn. De aceea ii marturisi imparatului ca tot mestesugul sau statea in condurii nazdravani, fara a spune ca, pentru a-i folosi, era nevoie sa te invartesti de trei ori pe calcai.
Imparatul facu si el o incercare: incalta condurii si numaidecit o lua la goana prin gradina.
Ar fi dat orice sa se opreasca, dar nu cunostea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros ca se poate razbuna, il lasa sa fuga, pana il vazu cazand la pamint fara simtire.
Cand isi veni in fire, imparatul se manie cumplit pe Muc cel Mic, care il lasase sa alerge pana aproape sa-si dea sufletul.
— Am fagaduit sa te scot din temnita si sa-ti las viata dar, daca nu vrei sa fii spanzurat, sa piei din tara mea in douasprezece ceasuri.
Porunci apoi ca toiegelul sa fie incuiat, impreuna cu condurii, in vistieria sa.

Mai sarac ca oricand, Muc cel Mic porni la drum, blestemandu-si prostia care-l facuse sa traga nadejde ca putea dobandi un loc de frunte la curtea imparateasca.
Tara din care fusese gonit era prea intinsa, asa ca, dupa opt ceasuri, se afla la hotarul ei, desi mergea tare greu fara condurii lui dragi.
Trecand hotarul, parasi drumul mare pentru a se adanci intr-o padure deasa, unde voia sa traiasca zilele ce-i mai ramasesera departe de lume, caci nespus il mai mahnisera oamenii.
In inima padurii, gasi un loc pe placul sau : un parau limpede, strajuit de smochini mari, umbrosi, si o pajiste cu iarba moale care il imbia sa ramana acolo.
Se tranti jos, hotarat sa stea asa nemancat sa-si astepte sfarsitul. Coplesit de aceste ganduri negre, Muc adormi.
Cand se trezi, foamea ii dadea ghes; se gandi atunci ca e prea chinuitor sa mori de foame si ca mai cuminte ar fi sa caute primprejur ceva de-ale gurii.
In pomul sub care il furase somnul zari niste smochine atat de frumoase, ca-i lasa gura apa.
Se urca in pom, culese cateva si le manca cu pofta.
Apoi cobori spre parau ca sa-si potoleasca setea.
Dar tare se mai sperie cand in oglinda apei isi zari capul impodobit cu doua urechi uriase si cu un nas gros si lung.
Uluit, isi apuca urechile cu mainile si intr-adevar urechile erau lungi, mai lungi de o jumatate de cot.
— Urechi de magar! Asa-mi trebuie, striga el, inciudat. I-am dat norocului cu copita, ca un magar !
Se plimba incolo si incoace pe sub pomi si cand i se facu iarasi foame, culese din nou citeva smochine — altceva nu se gasea de mancare pe acolo.
Dupa ce se satura de smochine, lui Muc ii veni in minte ca ar putea sa-si ascunda urechile sub turbanul sau mare, ca sa nu arate atat de caraghios. Dar cand se pipai la cap,  isi dadu seama ca urechile cele lungi pierisera. Se indrepta in graba spre parau pentru a se incredinta ca-i adevarat; isi vazu chipul sau obisnuit, dintotdeauna; nasul cel lung si had pierise si el.

Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile: nasul si urechile i se lungisera din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintai, iar smochinele din cel de-al doilea pom il lecuisera si mai intelese ca soarta milostiva ii daruise din nou o putere prin care sa-si dobandeasca fericirea.
Culese deci din amandoi pomii atatea smochine cat putea duce si se intoarse in tara pe care o parasise nu demult. in cel dintai targ care-i iesi in cale isi schimba straiele ca sa nu-l recunoasca cineva si o porni spre cetatea imparateasca unde si ajunse curand.

Era tocmai vremea cand poamele abia incep sa dea in parg.
Muc cel Mic stia ca marele bucatar cumpara bucuros astfel de bunatati pentru ospaturile imparatesti si de aceea se opri la portile palatului.
Nu trecu mult si marele bucatar iesi in curte. Cerceta marfurile negutatorilor adunati la portile palatului si ochii ii cazura si asupra cosuletului lui Muc.
— O ! Ce trufandale ! spuse el. Cu siguranta ca vor fi pe placul inaltimii sale.  Cat ceri pentru tot cosuletul ?
Muc cel Mic ceru un pret potrivit si facura targul.
Marele bucatar dadu cosul unui rob si pleca mai departe.
Pana una-alta, Muc se facu nevazut, caci se temea ca peste putina vreme vanzatorul, a carui marfa era pricina napastei ce avea sa dea peste capatanile celor de la curte, va fi cautat si osandit.
La masa, imparatul se arata foarte vesel, nemaicontenind cu laudele pentru mancarurile gustoase gatite de marele sau bucatar si pentru grija cu care stia sa aleaga bunatatile cele mai anevoie de gasit.
Dar marele bucatar zambea fudul, stiind prea bine ce mai avea de adus la masa. De aceea arunca din varful buzelor doar cateva cuvinte:
- Ei, urma alege .Om trai si-om vedea ! spunea bucatarul, starnind curiozitatea printeselor.
In sfarsit, porunci sa fie aduse smochinele, frumoasele- ademenitoarele smochine, care fura intampinate de toti cei de fata cu un «A-a-a-a !» de placere.
— Ce coapte sunt! Ce imbietoare ! se minuna imparatul. Bucatare, esti un om si jumatate, ai dobandit cu prisosinta bunavointa mea !
Spunand aceste vorbe, imparatul — de felul sau zgarcit cu astfel de bunatati — imparti cu mana lui smochine mesenilor.
Fiecare print si printesa primi cate doua, fiecare doamna de onoare, vizir si aga — cite una ; pe celelalte imparatul le puse dinaintea sa si incepu sa le infulece cu lacomie.
— Vai, tata, ce ciudat arati! striga deodata printesa Amarza.
Toti privira cu mirare spre imparat: pe cap ii crescusera niste urechi uriase, iar nasul i se lungise, incovoindu-se pana spre barbie.
Se uitara apoi unii la altii, inspaimantati, caci capetele tuturor erau gatite cu aceste ciudate podoabe.

E lesne de inchipuit groaza de care a fost cuprinsa curtea. Fura chemati in graba toti vracii din cetate, care se imbulzira cu felurite hapuri si alifii; dar urechile uriase si nasurile lungi tot pocite ramaneau.
Un vraci incerca sa reteze urechile unuia din printi; zadarnica treaba, caci ele crescura pe data la loc.
In ascunzatoarea unde se pitise, Muc afla despre toate cele intamplate la palat si se hotari sa se astearna din nou pe treaba.
Din banii luati pe smochine isi cumparase un vesmant ca de invatat, isi lipi o barba facuta din par de capra si astfel gatit, de puteai sa juri ca e un carturar adevarat, se infatisa la palat cu un saculet de smochine in mana.
Vraciul cel strain ceru sa i se ingaduie si lui sa dea o mana de ajutor celor cazuti in nenorocire.
Curtenii il primira fara prea multa incredere.
Muc dadu unuia din printi sa manance o smochina si — minune ! pipaindu-si urechile si nasul, printul vazu ca acestea erau ca si mai inainte, de marime obisnuita.
Acum toti curtenii voira sa fie lecuiti de vraciul strain.

Imparatul, fara sa spuna o vorba, il lua de mana pe Muc si se indrepta cu el spre iatacul sau.
Acolo deschise o usa care dadea in vistierie si ii facu semn lui Muc sa-l urmeze.
— Iata ! Aici se afla comorile mele, spuse imparatul. Alege ce-ti doreste inima, numai scapa-ma de pacostea rusinoasa care a dat peste mine!
Vorbele acestea ii mersera la inima lui Muc cel Mic si-i rasunara in urechi ca versul cel mai dulce.
De cum intrase, isi zarise condurii nazdravani si toiegelul fermecat, dar umbla cu luate-aminte prin incapere, prefacandu-se uimit de comorile imparatesti.
Cum ajunse insa la condurii sai, ii incalta iute, apuca toiegelul, isi smulse barba falsa si-i arata imparatului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.
— Imparat far' de cuvint! grai el. Ai rasplatit credinta slugii tale prin nedreptate. Ramii osandit sa porti toata viata urechile acestea slute, care sa-ti aminteasca in fiecare zi de Muc cel Mic! Si, vorbind astfel, se rasuci repede pe calcai, isi dori in gand sa plece indata de acolo si nici n-apuca imparatul sa strige dupa ajutor, ca Muc era departe.

De atunci Muc isi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai indestulat, dar singuratic, caci e suparat pe oameni. Dupa incercarile prin care a trecut, Muc a dobandit multa intelepciune si cu toata infatisarea lui neobisnuita e un om vrednic de lauda si nu de batjocura. Aici se ispravi istorisirea tatalui meu.

Mi-a parut rau ca m-am purtat grosolan cu bunul pitic si tata ma ierta de a doua parte a pedepsei, care trebuia sa urmeze.Le-am spus si prietenilor mei minunata poveste a vietii lui Muc si l-am indragit cu totii atit de mult, incat nici unul n-a mai ras de el.Dimpotriva, de atunci inainte, l-am socotit vrednic de cinstire, facand totdeauna in fata lui temenele adanci, de parca ar fi fost un cadiu sau un muftiu.

Aceasta a fost povestea lui Muc cel mic.

Povestea lui Muc cel Mic

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pinnochio, poveste de Carlo Collodi - Rezumat

Rezumat Alice in tara minunilor de Lewis Caroll (I)

Buratino si cheita de aur - Poveste de Tolstoi