Povestea lui Muc cel Mic(1), de Wilhelm Hauff

Wilhelm Hauff este un vestit povestitor german din marea traditie mitica europeana. Povestile sale, insufletite de magice personaje precum pitici, vrajitoare rele, lebede fermecate si printi vrajiti, aduc un vadit tribut celor ale Fratilor Grimm. 
Cu toate acestea, in loc de a reformula vechi povesti, Wilhelm Hauff  creeaza un taram cu mult mai exotic decat cel Padurii negre a Fratilor Grimm, un loc in care nu se face o distinctie drastica intre rau si bine si unde personajele se bizuiesc pe intelepciune si istetime la fel de mult ca si pe vraji, pentru a-si indeplini nazuintele. 

In Niceea, orasul meu drag in care m-am nascut, traia odata un om caruia i se zicea Muc cel Mic.
Eram copil pe vremea aceea, dar imi aduc bine aminte de el. Poate, fiindca din pricina lui am mancat o data de la tata o bataie sora cu moartea.
Cand l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flacau batran, dar nu mai inalt de cateva picioare; pe deasupra, avea si o infatisare tare ciudata: pe un trup mic si plapand, un cap mare, mare de tot, mai mare decat vreun alt cap de om.
Muc traia intr-o casa uriasa, singur-singurel si tot singur isi facea de mancare; nu se arata pe ulita decat o data pe luna si daca pe la vremea pranzului nu s-ar fi zarit ridicandu-se un fum gros din hornul casei sale,nimeni n-ar fi stiut daca Muc cel Mic mai traieste ori ba; seara se plimba pe acoperis si de jos, din ulita, ti se parea ca un cap de urias umbla de unul singur incolo si incoace.

Tare rautaciosi eram noi, baietii, pe vremea aceea: catu-i ziulica de mare ne tineam numai de nazbatii.
Ziua, cand Muc cel Mic pleca de-acasa, era o adevarata sarbatoare pentru noi; ne strangeam din vreme in fata casei lui si il asteptam sa iasa ; usa se deschidea si in prag se ivea un cap mare cu un turban si mai mare, urmat de un trupsor pirpiriu, imbracat cu o farama de feregea ponosita de sub care se zareau niste salvari largi, incinsi cu un brau lat; in brau era infipt un hanger lung, atat de lung, ca anevoie iti puteai da seama daca Muc atarna de hanger sau hangerul de Muc.
De cum pasea pe ulita, porneam sa chiuim de vuia vazduhul; ne zvarleam tichiile in aer si topaiam nebuneste in jurul lui.
Dar Muc ne intampina dand grav din cap si cobora cu pasi domoli ulita, tarandu-si talpile — asta din pricina imineilor( incaltamintea ) lui nemaivazuti de mari.
Noi, baietii, ne luam dupa el strigand intruna: «
- Muc cel Mic ! Muc cel mic !
I-am facut si o strigatura hazlie, pe care i-o cantam adesea; suna cam.asa :

- Muc, Muc, Muc, micutule Muc,
  Hai, la joaca nu sta cuc !
  Casa ta e mare, mare,
  Capul tau pereche n-are:
  Urias ca un ceaun !
  Muc, piticul nostru bun,
  Sari si ia-te dupa noi!
  Prinde unul, prinde doi,
  Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Asa ne distram adesea pe socoteala lui si trebuie sa marturisesc, spre rusinea mea, ca eu eram capul rautatilor; il trageam mereu de mica lui feregea si o data l-am calcat din spate pe imineii lui uriasi, iar bietul Muc s-a impiedicat si a cazut.

Intamplarea aceasta mi s-a parut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curand pofta de ras, cand l-am vazut pe Muc cel mic indreptandu-se spre casa tatalui meu. A intrat la noi in casa si a zabovit un timp acolo. Eu am stat pitit dupa poarta pana cand Muc a iesit, insotit de tatal meu, care il tinea cuviincios de mana si isi lua ramas bun de la el cu multe plecaciuni.
Nu prea ma simteam in apele mele, asa ca am ramas o buna bucata de vreme in ascunzatoarea mea. In cele din urma, insa, foamea care m-a razbit s-a dovedit mai tare decat frica de bataie si pocait, cu capul plecat, m-am infatisat inaintea tatalui meu.
— Am aflat ca l-ai suparat pe bunul Muc! zise el cu fata intunecata. O sa-ti spun povestea lui si n-o sa mai razi de el. Dar inainte si dupa ce ti-o voi spune, ai sa-ti primesti papara obisnuita!

Papara obisnuita erau cele douazeci si cinci de lovituri, pe care tata, din pacate, le numara cu multa grija. Scoase teava lunga a pipei sale, desuruba mustiucul de chihlimbar si mai manios ca oricind, imi trase o bataie strasnica.

Dupa ce ispravi cu toate cele douazeci si cinci de lovituri, imi porunci ca alta data sa ma port cu luare-aminte si incepu sa-mi spuna povestea lui Muc cel Mic.

Tatal lui Muc, pe care-1 chema de fapt Mucrah, fusese un om de vaza in Nicheea, numai ca era tare sarac. Traia aproape tot atat de singuratic cum traieste astazi feciorul lui. Pe Muc nu-l prea avea la inima — ii era rusine de infatisarea lui de pitic si il lasa sa creasca la voia intamplarii, cu mintea neluminata de invatatura.
La saisprezece ani, Muc era inca un copil vesel, dar tata-sau, om zgarcit la zambet, avea pentru el numai vorbe de dojana: ca pentru varsta lui e inca prea copilaros, necopt la minte, ba chiar si prost...
Intr-o buna zi, batranul a cazut rau de tot si de aici i s-a tras moartea.
Muc cel Mic a ramas singur pe lume, nestiutor si sarac.
Neamurile cainoase, carora tatal lui le ramasese dator pana peste cap, il gonira din casa pe sarmanul baiat,povatuindu-1 sa plece in lumea larga sa-si caute norocul. Muc cel Mic se gati bucuros de drum.
O singura rugaminte a avut si el: sa i se daruiasca straiele tatalui sau. Ruga i-a fost implinita pe data. Straiele nu i se potriveau deloc, caci parintele lui fusese un om voinic si inalt.
Muc nu statu insa mult pe ginduri: le reteza poalele si le imbraca.
De stramtat insa uitase sa le stramteze si de aceea vesmintele sale, cu care mai umbla si astazi, par atat de ciudate : Turbanul urias, braul lat, salvarii largi, mica feregea albastra, toate erau mostenire parinteasca si le-a purtat de atunci intruna.
Ba isi infipse in brau si hangerul lung cu inflorituri al tatalui sau, isi lua un bat si purcese la drum.

Umbla voios ziulica intreaga, ca doar plecase in cautarea norocului. De zarea in praf vreun ciob scanteind in soare, il vara iute in buzunar, in credinta ca ciobul se va schimba pe data in cea mai frumoasa nestemata;
de vedea stralucind in departare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grabea plin de nadejdi intr-acolo, caci isi inchipuia ca a ajuns in tara minunilor.
Dar, vai! De cum se apropia, nalucirile piereau ca un vis, iar oboseala si foamea ii aminteau ca se afla inca pe lumea asta, a muritorilor de rand.

Doua zile si doua nopti rataci el amarat si flamand, dar de noroc tot nu dadu; hrana ii erau doar roadele campului, iar culcus pamantul tare.

In zorii celei de a treia zi, de pe o inaltime zari o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale si steagurile colorate falfaiau pe acoperisuri facandu-i parca semn sa se apropie.
Uimit, Muc se opri si cuprinse cu privirea cetatea si imprejurimile ei.
„Aici e norocul lui Muc cel Mic ! isi zise el. Acum, ori niciodata !" si cu toate ca era istovit, sari in sus de bucurie. Isi aduna apoi toate puterile si se indrepta intr-acolo.'

Desi cetatea parea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiaza, pentru ca nu-1 mai tineau picioarele si din timp in timp simtea nevoia sa poposeasca la umbra unui palmier, ca sa-si mai traga sufletul.
In sfirsit ajunse in fata portii ! Isi netezi mica lui feregea, isi infasura mai bine turbanul, intinse braul in toata latimea lui si isi aseza mai oblic hangerul cel lung; apoi isi scutura colbul de pe iminei, lua batul si pasi hotarit in cetate.
Batu indelung ulitele in sus si-n jos, dar nu vazu nici o usa care sa i se deschida si nu auzi nici un glas care sa il intampine : «Intra, micule Muc, mananca si bea dupa pofta inimii si odihneste-ti picioarele trudite de atata drum !»
Tot colindind asa, Muc ajunse in fata unei case mari, aratoase si tocmai cand se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastra si se ivi o batrana care striga cu glas cantat:'

- Hai fuguta ! Hai, fugita !
  Plina, plina-i strachinuta !
  Hai, vecinilor, la noi!
  Masa-i pusa pentru voi.
  Vecineilor, fuguta,
  Plina, plina-i strachinuta !

Si pe usa casei dadu buzna o droaie de caini si de pisici. Muc statu o clipa pe ginduri daca sa se lase prada ispitei dar, luandu-si deodata inima in dinti, pasi in urma catorva pisicute.
Ele cunosteau desigur mai bine ca el drumul spre bucatarie.
Pe scara, Muc se intalni cu batrana pe care o vazuse la fereastra. Femeia se uita la el incruntata si-1 intreba ce pofteste.
— Ai chemat toata lumea la masa, raspunse Muc si fiindca sunt tare flamand, am venit si eu.
Batrina rase si-l intreba :
— De unde vii, om ciudat ? Toata lumea stie ca eu gatesc bucate numai pentru dragutele mele de pisici si doar din cand in cand mai chem sa le tina tovarasie si niscaiva oaspeti de prin vecini, precum vezi.
Atunci Muc cel Mic ii povesti batranei cat de greu o dusese dupa moartea parintelui sau si o ruga sa-i ingaduie in ziua aceea sa manance si el laolalta cu pisicile.
Induiosata de trista lui poveste, femeia il pofti in casa si-i dadu sa manance si sa bea pe saturate.
Dupa ce prichindelul mai prinse puteri, ea il privi lung si grai:
— Muc, ramai in slujba mea ! N-o sa te ostenesti prea mult, iar eu o sa am grija de tine.
Muc cel Mic se invoi bucuros, caci mancarea pisicilor ii fusese pe plac.
Si asa ramase sluga la cucoana Ahavti.

Slujba era usoara, dar ciudata.
Stapina Ahavti avea doi cotoi si patru pisici. In fiecare dimineata, Muc cel Mic le pieptana blana si le dadea cu pomezi scumpe.
Cand stapana pleca de acasa, Muc se ingrijea de pisici; la ceasul mesei le punea strachinute cu mancare si noaptea le culca pe perne de matase si le invelea cu macaturi de catifea.
Dar bucuria lui Muc nu avea sa tina mult.
Cand batrana pleca de acasa, pisicile nu il ascultau pe omulet si faceau multe stricaciuni.
Asa ca batrana se supara si incepu sa-i faca zile negre lui Muc.
Atunci Muc se hotari sa plece. Si pentru ca batrana nu-i platise, hotaraste sa ia ceva drept plata.
Cu ajutorul unui catel ajunge intr-o camera secreta, de unde ia niste conduri pentru ca incaltamintea lui se rupsese si un toiegel. Mai tarziu avea sa afle ca toiegelul si condurii erau fermecati.
Isi dadu seama ca nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta. Incerca in fel si chip sa se opreasca, dar in zadar.
Deznadajduit, incepu sa strige, de parca ar fi strunit niste cai :
— Ptrr... Ho... Ptrrr !
Ca prin farmec condurii se oprira, iar Muc se tranti istovit la pamant.
Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii lui. Asadar, tot dobandise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care sa-1 ajute in cautarea norocului.
Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degraba ; trupul lui micut avea un cap, nu gluma, si nu-i era deloc usor sa si-1 tina pe umeri.
In vis i se arata prietenul lui, catelusul stapanei Ahavti, cel care-1 ajutase sa gaseasca condurii; se facea ca-i spune :
— Dragul meu Muc, nu stii sa dai condurilor o intrebuintare cu folos; afla ca de ai sa te rasucesti cu ei de trei ori pe calcaie, ai sa zbori unde vrei; iar cu toiagul ai sa gasesti comori, caci de se afla undeva ascuns aur, toiegelul te vesteste ciocanind de trei ori in pamant; iar de se afla argint, numai de doua ori.

Asa visa Muc cel Mic. Cand se trezi, isi aminti de visul lui nastrusnic si se gandi sa faca de indata o incercare. Incalta condurii, ridica un picior si incepu sa se rasuceasca pe celalalt calcai.
Oricine a incercat vreodata sa se invarteasca de trei ori in sir pe un calcai, incaltat cu niste conduri uriasi, nu s-ar mira ca o asemenea isprava Muc n-a izbutut s-o faca dintr-o data ; si apoi mai trebuia pus la socoteala si capul lui greu, care-l tragea ba intr-o parte, ba in alta.
Sarmanul pitic cazu de cateva ori cu nasul in pamant, dar nu se dadu batut: se mai apuca o data si inca o data de aceeasi treaba pana ce izbuti.
Se invirti ca o sfarleaza pe un calcai si isi dori sa ajunga undeva pe aproape, intr-un oras mare.
...

Comentarii