Mica sirena - Poveste de Hans Christian Andersen (II)

Daca nu ai citit inca prima parte a acestui basm, o poti gasi aici:  MICA SIRENA - Poveste de Hans Christian Andersen (I)


In urmatorul an, una dintre surorile micii sirene trebuia sa implineasca cincisprezece ani, insa mai avea multe alte surori mai mari ca ea ce urmau sa treaca peste pragul acelei varste inaintea ei, ea trebuind sa mai astepte inca cinci ani inainte de a se putea ridica la suprafata oceanului si a vedea pamantul asa cum il zarim noi zi de zi. Oricum, fiecare dintre surori i-a promis ca ii va povesti ce va vedea cu aceasta ocazie, niste lucruri care, se gandea ea, nu puteau fi decat minunate. Pentru ca bunica nu ii putea spune niciodata destul, si erau atat de multe mistere pe pamant pe care le voia lamurite. Nici una dintre fete nu avea un dor mai mare de a ajunge la cincisprezece ani precum cea mai mica din ele. Avea mult timp de asteptat, si din aceasta pricina era atat de tacuta si ganditoare.


Nenumarate nopti a stat cu fereastra deschisa, privind prin apa de un albastru intunecat, si observand pestii ce tasneau dand repede din aripioarele si cozile lor. Putea intrezari luna si stelele stralucind slab, insa din apa ele pareau a fi mai mari decat asa cum le vedem noi. Atunci cand ceva ca un nor negru se aseza intre ea si stele, ea stia ca nu era decat o balena ce trecea pe deasupra ei, sau o corabie plina de oameni, care nu si-ar fi imaginat niciodata ca o mica si frumoasa sirena era chiar sub ei, intinzandu-si mainile albe catre chila vasului.

De indata ce sora cea mai mare a implinit 15 ani, a avut voie sa se inalte la suprafata oceanului. Atunci cand s-a intors inapoi, avea sute de lucruri de dezvaluit; insa, cel mai frumos, spunea ea, era sa te intinzi sub razele lunii, pe un banc de nisip, atunci cand valurile se potoleau, in apropiere de coasta, si sa privesti catre cel mai apropiat oras, unde luminile sclipeau ca mii de stele; sa asculti sunetele muzicii de acolo, zgomotul trasurilor, si vocile oamenilor, si chiar rasunetul voios al clopotelor bisericii; si, pentru ca nu avea cum sa ajunga la aceste incantatoare lucruri,  si le dorea mereu mai mult, si mai mult. Ah, nu-i asa ca mica sirena sorbea cuvintele surorii ei, insetata sa auda aceste minunate descrieri? Dupa aceea, statea din nou in fata ferestrei deschise, privind prin apele de un intunecat albastru, gandindu-se la marele oras, cu toata zarva si zgomotele sale, inchipuindu-si ca poate auzi suntele clopotelor bisericii, chiar acolo, in adancimea oceanului.

Intr-un alt an, cea de-a doua sora a primit invoirea sa se inalte la deasupra apei si sa inoate oriunde ii placea. S-a ridicat din mare chiar atunci cand apunea soarele, iar aceasta, spunea ea, era cea mai frumoasa priveliste dintre toate. Intregul cer arata ca aurul, in vreme ce nori rozii sau violeti, pe care nici macar nu ii putea descrie, pluteau deasupra ei; mult mai repede decat norii zbura catre soarele in apus un stol de lebede salbatice, aratand asemeni unui lung voal alb desfasurat deasupra marii.

A venit apoi randul celei de-a treia surori. Ea era cea mai indrzneata dintre toate, si a inotat in susul unui rau ce se revarsa in mare. A zarit, cu acest prilej, pe maluri, dealuri acoperite cu frumoase vii; palate si castele se iveau din mijlocul mandrilor copaci ai padurii; a auzit cantecul pasarilor, iar razele soarelui erau atat de fierbinti incat s-a vazut silita sa coboare adanc sub apa pentru a-si racori fata imbujorata. Intr-o vale ingusta, a descoperit o mare ceata de copii ai oamenilor, goi pusca, care se intreceau in apa; a vrut sa se joace si ea cu ei, dar copiii au zbughit-o inspaimantati. Dupa aceea, un mic animal negru a venit sa isi astampere setea la marginea raului; era un caine, insa ea nu avea de unde sa stie asta, pentru ca nu mai vazuse niciodata vreo unul. Acest animal a latrat la ea atat de fioros incat a fost cuprinsa de frica si s-a grabit sa se intoarca in mare. Cu toate acestea, ea a spus ca nu va uita niciodata frumoasele paduri, dealurile verzi, si micutii si dragalasii copiii care inotau in rau, desi nu aveau si ei cozi de peste.

Cea de-a patra sora era mai timida. Ea a ramas in mijlocul marii, dar a fost de parere ca era la fel de frumos acolo ca si in apropierea tarmului. Putea vede multe mile in jurul sau, iar cerul de deasupra arata ca un clopot de sticla. Ea a zarit si corabii, dar de la o distanta atat de mare incat pareau niste pescarusi. Delfinii sareau in valuri, iar o mare balena arunca apa prin narile sale intr-un spectacol ce se asemana cu cel al unor sute de fantani tasnind in toate directiile.

Ziua de nastere a celei de-a cincea surori cadea in timpul iernii, asa ca ceea ce a descoperit ea deasupra apelor nu avusese cum sa fie zarit de celelalte. Marea era cu totul verde, si mari aisberguri pluteau pe ea, fiecare din ele ca o perla, a povestit ea, insa mai largi si mai inalte decat bisericile construite de oameni. Ghetarii aveau forme din cele mai diverse, si straluceau precum diamantele. Sirena s-a asezat pe cel mai mare dintre ei, a lasat vantul sa i se joace prin parul lung, si a bagat de seama ca toate navele se indepartau si virau cu repeziciune din preajma ghetarilor, ca si cum le-ar fi fost frica de ei. Catre seara, pe masura ce soarele cobora la orizont, cerul s-a acoperit de nori negri, au bubuit tunete si au scaparat fulgere, iar peste aisberguri a inceput sa pluteasca o lumina rosie, in timp ce se inaltau si coborau in marea inspumata. Pe toate corabiile, panzele au fost stranse, cu teama, in vreme ce ea statea linistita pe ghetarul plutitor, urmarind fulgerele albastre, ce isi aruncau scanteierea catre mare.

Atunci cand surorile au iesit pentru prima oara in lumea de deasupra, au fost incantate de lucrurile noi si frumoase pe care le-au vazut, insa, pe masura ce a trecut timpul si au putut merge oriunde isi doreau, au inceput sa fie indiferente fata de ceea ce se gasea deasupra apei. Voiau sa se intoarca inapoi in mare, si, dupa ce s-au scurs cateva luni, au spus ca era mai frumos in adancuri si mai bine acasa. Cu toate acestea, adeseori in orele de seara, cele cinci surori isi impleteau bratele una cu cealalta si se duceau catre suprafata. Ele aveau niste voci cu mult mai frumoase decat oamenii si, inainte de ivirea unei furtuni, cand se asteptau ca un vas sa naufragieze, inotau in fata acestuia si cantau dulce despre minunatiile din adancurile marii, spunandu-le marinarilor ca nu trebuiau sa se teama daca se scufundau in valuri. Marinarii nu aveau insa cum intelege acel cantec, si credeau ca nu este altceva decat un suierat al furtunii. Iar lucrurile din mare nu li se pareau niciodata frumoase; pentru ca nava se scufunda, oamenii se inecau si numai trupurile lor moarte ajungeau in palatul regelui marii.

Atunci cand surorile porneau brat la brat spre lumea din afara, sora cea mica statea singura, uitandu-se dupa ele, gata sa planga, atata doar ca sirenele nu au lacrimi si, din aceasta cauza, sufera mai mult.
“Ah, daca asa avea cincisprezece ani,” isi zicea ea, “as sti cum sa iubesc taramurile de deasupra si toti oamenii care traiesc in ele.”
In cele din urma, a implinit si ea cincisprezece ani.
“Ei bine, acum esti mare,” i-a zis batrana doamna, bunica ei; “asadar, trebuie sa te impodobesc la fel ca si pe celelalte surori ale tale,” si i-a pus un manunchi de crini in par, fiecare floare avand frunze pe jumatate perle. Apoi, batrana a poruncit la opt mari scoici sa se lipeasca de mijlocul ei, pentru a-i pune in evidenta inaltul rang.
“Vai, dar ma ranesc asa de tare,” s-a plans mica sirena.
“Mandria trebuie sa indure durerea,” i-a spus bunica. Ah, cat de multumita ar fi fost sa se lepede de aceste insemne ale maretiei si sa aseze deoparte cununa cea grea. Florile rosii din gradina ei i s-ar fi potrivit mai bine, dar nu era dupa ea, asa ca a zis, “Ramas bun,” si s-a ridicat la suprafata apei, la fel de lin ca o bula de aer.


Soarele abia incepusa sa apuna cand si-a inaltat capul din valuri, norii erau patati cu rosu si auriu, si, prin sclipitorul amurg se intrezarea steaua inserarii, in toata splendoarea ei. Marea era calma, iar aerul caldut si proaspat. O mare corabie cu trei catarge plutea linistita pe ape, cu o singura vela arborata; pentru ca nu batea nici o boare, marinarii leneveau pe punte si printre catarge. De pe bord se auzeau acordurile unui cantec; si, intrucat intunericul coborase deja, erau aprinse o suta de felinare, luminand steagurile tuturor tarilor de pe pamant. Mica sirena a inotat aproape de geamurile cabinelor; din cand in cand, pe masura ce valurile o inaltau, se putea uita prin ferestrele transparente, zarind mai multi oameni bine imbracati inauntru.

Printre ei, era un tanar print, cel mai frumos din toti, cu niste ochi negri si mari. Tocmai implinise saisprezece ani, si ziua lui de nastere era serbata cu mare bucurie. Marinarii dansau pe punte, iar atunci cand printul a iesit din cabina, mai mult de o mie de rachete au fost lansate in aer, facand noaptea la fel de stralucitoare ca si ziua. Mica sirena a fost atat de surprinsa incat s-a cufundat in apa, iar cand si-a ridicat iar capul a avut impresia ca toate stelele cerurilor cadeau in jurul ei, pentru ca nu mai vazuse jocuri de artificii pana atunci. Mari astre scuipau foc si se oglindeau in marea linistita si limpede de dedesupt. Insasi corabia era atat de feeric luminata incat toti oamenii, si chiar cea mai mica franghie de pe punte, se puteau vedea cat se poate de clar si distinct. Si ce aratos parea tanarul print, in vremea ce strangea mainile tuturor si le zambea tovarasilor sai, pe cand muzica rasuna in aerul limpede al noptii.

Era foarte tarziu; cu toate acestea, mica sirena nu isi putea lua ochii de la corabie si frumosul print. Felinarele colorate fusesera stinse, nu mai era nici o racheta in vazduh, iar tunurile incetasera sa mai traga. Marea devenise insa nelinistita, si un sunet ca un geamat ori mormait putea fi auzit de sub valuri. In pofida acestui lucru, mica sirena a ramas langa fereastra cabinei, leganata in sus si in jos de valuri.

Dupa o vreme, velele au fost ridicate, iar nobila corabie si-a continuat drumul. Curand, insa, valurile au pornit sa se inalte amenintatoare, nori negri au intunecat cerul si, in departare, s-au intrezarit fulgere. Se apropia o furtuna naprasnica. Velele au fost reorientate, si marea corabie si-a reluat zborul peste marea involburata. Valurile au ajuns mai mari decat muntii, depasind catargele; cu toate acestea, vasul se strecura ca o lebada printre ele, si se ridica iarasi peste crestele lor semete si inspumate. Micii sirene i se parea a fi un lucru distractiv, dar nu al fel gandeau si marinarii. In cele din urma, corabia a scartait si a gemut; groasele scanduri au cedat sub loviturile marii ce biciuia puntea; catargul principal s-a frant ca o trestie, nava a cazut pe o parte, si apa a navalit in ea.

Mica sirena si-a dat seama ca oamenii de pe corabie erau in primejdie; chiar si ea era silita sa aiba grija pentru a evita barnele si scandurile ce erau imprastiate prin apa. La un moment dat, s-a facut o bezna asa de mare incat nu se mai vedea nimic in jur, dar scanteierea unui fulger a scos la iveala intreaga scena; ii putea zari pe toti cei care fusesera pe bord, cu exceptia printului. Cand  corabia se fransese, i se paruse ca il vede scufundandu-se in valurile adanci, si se bucurase la gandul ca va fi impreuna cu ea; apoi, insa, si-a amintit ca oamenii nu pot trai in apa, asa ca daca printul ar fi ajuns la palatul tatalui ei, ar fi fost totusi mort. El nu trebuia sa moara! A inotat degraba printre scandurile si grinzile ce impanzeau marea, nemaitinand cont ca o puteau zdrobi. Apoi, s-a cufundat sub apele intunecate, ridicandu-se si coborand odata cu valurile, pana a reusit sa il gaseasca pa tanarul print, ce era pe punctul de a se ineca. I-a tinut capul deasupra apei, si a lasat valurile sa ii duca in voia lor.

Dimineata, furtuna a incetat, dar nu se mai zarea nici macar vreo farama din corabie. Soarele s-a ivit rosu si stralucitor deasupra apei, iar razele lui au adus din nou culoarea santatii pe obrajii printului; ochii sai ramaneau totusi inchisi. Sirena i-a sarutat fruntea inalta si neteda, si i-a mangaiat parul ud; parea sa fie asemeni statuii de marmura din mica ei gradina, asa ca l-a sarutat inca o data, dorindu-si sa ramana in viata.

Curand, au ajuns in apropierea uscatului; ea a observat niste munti albastri, pe care zapada se adunase la fel ca un stol de lebede albe. Aproape de coasta, erau frumoase paduri verzi, iar langa ele se arata vederii o cladire mare, o biserica sau o manastire. Portocali si lamai cresteau in gradina ei, iar in fata usilor strajuiau lungi palmieri. A inotat repede pana la plaja acoperita cu un nisip fin si alb, si l-a intins pe print acolo, sub razele calde ale soarelui, avand grija sa ii aseze capul mai sus fata de trup. Dupa aceea, clopotele au rasunat in marea cladire alba, si mai multe fete au iesit in gradina. Mica sirena a inotat ceva mai departe de mal, si s-a oprit printre niste stanci inalte ce ieseau din apa; apoi, si-a acoperit capul si gatul cu spuma marii, astfel incat sa nu poata fi observata mica ei fata, si a asteptat sa vada ce se intampla cu bietul print.

Nu a trebuit sa stea mult inainte de a zari o tanara fata apropiindu-se de locul unde statea intins printul. Ea a parut speriata la inceput, dar dupa cateva clipe a adus cu ea mai multi oameni, si mica sirena a vazut cum printul revine din nou la viata si le zambeste tuturor celor care il inconjurau. Pentru ea nu a avut insa nici un suras, intrucat nu stia ca fusese salvat mica sirena. Acest lucru o facea foarte nefericita, iar atunci cand printul a fost condus in marea cladire, ea s-a cufundat plina de amaraciune in apa si s-a intors la palatul tatalui ei.

Mica sirena fusese dintotdeuna tacuta si ganditoare, dar acum a devenit si mai retrasa. Surorile ei au intrebat-o ce vazuse in timpul vizitei la suprafata apei, dar ea nu le-a spus nimic. Multe dimineti si seri s-a dus apoi la locul unde il lasase pe print. A vazut cum fructele din gradina s-au copt pana au fost culese si cum zapada de pe varful muntilor s-a topit, dar nu dat ochii niciodata cu tanarul print, asa ca se intorcea acasa mereu mai intristata. Singura ei alinare era sa stea in mica sa gradina si sa-si treaca bratele in jurul frumoasei statui care se asemana printului; a renuntat insa sa mai aiba grija de flori, iar ele cresteau la intamplare, peste alei, impletindu-si lungile tulpini si frunze in jurul ramurilor copacilor, astfel incat acel loc ajunsese intunecat si trist.

In cele din urma, nu a mai suportat sa pastreze tacerea si s-a destainuit uneia din surori. Celelalate au aflat si ele secretul si, curand, acesta a ajuns la urechile a doua sirene, a caror prietena stia cine era printul. Il vazuse si ea la sarbatoarea de pe bordul vasului si i-a spus micii sirene de unde venea si unde se afla palatul sau.

“Vino surioara,” i-au zis celelalte surori; si-au impletit intre ele bratele si au iesit la suprafata marii, in apropiere de locul unde se gasea palatul printului. Acesta era cladit din piatra de un galben stralucitor, cu lungi scari avand trepte de marmura, una dintre ele ajungand pana la mare. Splendide cupole aurii se inaltau pe acoperis si, intre stalpii ce inconjurau constructia, era asezate statui de marmura parand a prinde viata in orice clipa. Prin cristalul limpede al lungilor ferestre  puteau fi zarite camere nobiliare, cu pretioase perdele din matase si tapiterii; peretii erau acoperiti cu frumoase tablouri, existand indeajuns de mult spatiu pentru a fi admirate in voie. In centrul celui mai mare salon, o fantana isi arunca jeturile sclipitoare catre cupola  de sticla a acoperisului, prin care soarele stralucea deasupra apei si peste frumoasele plante ce cresteau in bazinul fantanii.

Pentru ca stia acum unde locuia printul, mica sirena isi petrecea multe seri si nopti in apele din apropierea palatului. Obisnuia sa inoate cu mult mai aproape de tarm decat indrazneau alte sirene. Odata, a mers in micul canal de sub balconul de marmura, care arunca o larga umbra asupra apei. Aici a stat si l-a privit pe tanarul print, ce statea singur si ganditor sub lumina lunii. L-a mai urmarit de multe ori in vreme ce naviga intr-un mic vas de placere, impodobit cu stegulete si inconjurat de sunetele muzicii. L-a pandit din papura verde, iar daca vantul ii adia lungul ei voal verzui-argintiu, cine o vedea putea crede ca este o lebda ce intinzandu-si aripile-i lungi.

De-a lungul mai multor nopti, atunci cand pescarii, cu tortele lor, ieseau pe mare, ea ii asculta povestind atat de multe lucruri bune despre faptele printului incat se simtea multumita ca ii salvase viata din mijlocul valurilor. Isi amintea cum capul lui se odihnea pe pieptul ei, si cat de infocat il sarutase; dar el nu stia nimic din toate acestea, si nu putea nici macar sa viseze la ea. Mica sirena a devenit din ce in ce mai atasata de oameni, si isi dorea sa poata fi in stare sa stea intr-o mai mare masura in preajma celor a caror lume parea mult mai mare decat a ei. Oamenii puteau strabate marea in repezi corabii, si se puteau catara pe muntii inalti ce se ridicau deasupra norilor; iar pamanturile lor, padurile si campiile lor, se intindeau mai mult decat putea cuprinde cu privirea. Erau atat de multe lucruri pe care isi dorea sa le cunoasca, iar surorile ei nu puteau sa raspunda la toate intrebarile ei. Pana la urma, a apelat la bunica sa, care stia totul despre lumea de sus, numita de ea, pe buna dreptate, taramul de deasupra marii. “Daca oamenii nu se ineaca,” a intrebat-o mica sirena, “pot trai ei oare la nesfarsit? Ei nu mor niciodata, spre deosebire de noi?”

“Mor si ei ca si noi,” i-a raspuns batrana, “dar durata vietii lor este mai scurta decat a noastra. Noi traim chiar si 300 de ani, si, cand incetam sa mai existam, ne transformam in spuma de la suprafata apei, si nu avem un mormant. Noi nu avem suflete nemuritoare si nu vom mai trai inca o data, la fel ca si alegele verzi, care, odata taiate, nu mai renasc. Oamenii, dimpotriva, au un suflet care traieste etern, si le paraseste trupurile ce se transforma in tarana dupa moarte. Sufletul se inalta prin limpedele, purul  vazduh, dincolo de scanteietoarele stele. Asa cum noi ne ridicam la suprafata apei si privim taramul pamantului, la fel sufletul se urca catre nestiute si minunate meleaguri pe care noi nu le vom vedea vreodata.”

“De ce nu avem si noi suflete nemuritoare?” a intrebat, inegurata, mica sirena. As da bucuroasa toate sutele de ani ce imi stau inainte pentru a fi om macar o zi si a putea sa cunosc fericirea acestei minunate lumi de deasupra stelelor.” “Nu tebuie sa te gandesti la asta,” i-a spus bunica, “noi se simtim mult mai fericiti si mai bine decat oamenii.”
“Asadar va trebui sa mor,” a zis mica sirena, “ iar spuma marii in care voi fi schimbata nu va mai auzi nicicand muzica valurilor, si nu va mai vedea frumoasele flori, si nici rosul soare. Pot face ceva ca sa am si eu un suflet nemuritor?” “Acest lucru se poate intampla numai daca un barbat te iubeste atat de tare incat sa insemni mai mult pentru el decat tatal si mama sa; daca toate gandurile sale si toata dragostea lui se indreapta catre tine, iar preotul ii pune mana dreapta in mana ta, si el jura sa fie cu adevarat al tau pentru totdeuna. In acest caz, sufletul lui va aluneca in trupul tau, si vei putea avea parte de o particica din fericirea viitoare a omenirii. El iti va darui un suflet dar si-l va pastra pe al lui. Asa ceva nu se poate insa intampla niciodata. Coada ta de peste, care printre noi este vazuta drept atat de frumoasa, este considerata pe pamant foarte urata; oamenii nu isi pot imagina ceva atat de minunat, gandind ca este musai sa aiba doua proptele zdrevene, numite de ei picioare, pentru a fi frumos.”
Mica sirena a oftat si s-a uita cu necaz la coada ei de peste. “Hai sa ne lasam in voia fericirii,” a exclamat bunica, “sa ne bucuram de cei trei sute de ani pe care ii avem de trait, ceea ce reprezinta destul de mult timp. Dupa aceea, ne vom lasa in voia odihnei. In seara asta mergem la un bal al curtii!”



Articole din acelasi domeniu in blogul „Povesti pentru copii”:

Pusculita purcelus - Poveste de Hans Christian Andersen

Povestea unei mame, de Hans Christian Andersen

Povestea ghiocelului, de Andersen

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pinnochio, poveste de Carlo Collodi - Rezumat

Rezumat Alice in tara minunilor de Lewis Caroll (I)

Buratino si cheita de aur - Poveste de Tolstoi