Piele de Magar - Poveste dupa Charles Perrault

Piele de Magar este o poveste frantuzeasca scrisa in versuri de Charles Perrault, pe care o poti gasi in varianta originala, in limba franceza aici: Peau d'Âne (Piele de magar).  Publicata in anul 1695, si republicata in 1697 in "Perrault's Histoires ou contes du temps passé" (Istorisirile si povestile lui Perrault din timpuri trecute), "Piele de magar" are un subiect asemanator cu povesti occidentale precum "Blana de pisica", "Allerleirauh", "Regele care voia sa se casatoreasca cu fiica sa", "Ursoaica", "Haina de muschi", "Printesa care purta o rochie din blana de iepure". Textul de mai jos nu are intentia sau pretentia de a fi o traducere fidela a povestii lui Charles Perrault, ci numai o rescriere, mai accesibila, in proza.

A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.

Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o gramajoara de monede de aur.

Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru tronul tau."

Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.

Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.

Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei, o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.

"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."

Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.

A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea sa iti faca acest hatar."

N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea ei.

Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie la fel de stralucitoare  precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si luminoasa incat lua vederea oricui o privea.

Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de indata, pielea magarului a fost adusa printesei.

Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul. "Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea, insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."

"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."

"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna, intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "

A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.

In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.

Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.

Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea duminica.

In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.

Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile mele minunate.

Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii, tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare data s-a stapanit si a dat inapoi.

Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte, si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si, pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului, si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.

Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa ii faca o prajitura cu propriile ei maini.

"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare amarata si murdara."

"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care-l putem salva."

Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.

Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre print.

Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede, fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia ca printul era bolnav din dragoste.

Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.

"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se impotriveasca.

S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului, indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.

Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.

Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.

In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca ea ar putea ajunge vreodata regina?

"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a ramas uluita.

S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini, chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare,  regele nu a avut cum sa nu bage de seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte. Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii, din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din toate colturile lumii.

Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei, care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.

"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.

Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.

Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete, mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.


Articole din acelasi domeniu in blogul "Povesti pentru copii":

Vulpea si magarul - Fabula de Alexandru Donici

Magarul in piele de leu , fabula de Esop

Blana de pisica - Poveste de Fratii Grimm
Previous Post
Next Post

4 comentarii:

  1. mia placut povestea dar a fost cam lunga dar orcum e o poveste foarte frumoasa si interesanta

    RăspundețiȘtergere
  2. mi-a placut extrem de mult

    RăspundețiȘtergere
  3. Lunga sau scurta, acesta este povestea originala "pielea de magar" a lui Perrault

    RăspundețiȘtergere
  4. mie nu!!!!!! vroiam referat

    RăspundețiȘtergere