Floarea Patimilor- legenda

Floarea Patimirii


Pe muntele Golgotei, plin de stanci golase, crestea demult o plantuta vesnic verde.
Cand lui Iisus Hristos I-a fost urcata pe umeri crucea grea, pe care urma sa fie rastignit pentru izbavirea pacatelor omenirii, mergand spre locul acela ingrozitor, piciorul i s-a impiedicat de un vrej al plantei, chiar  in locul unde avea sa-I se aseze crucea.
Iubind dupa cum stim, toate lucrurile care aveau viata, Mantuitorul s-a aplecat si a ferit  vrejul inflorit, ca sa nu-L calce in picioare.



Tarat pe cruce, bratele si picioarele lui Iisus au fost intinse, legate cu funii si batute apoi in cuie, de lemnul
nesimtitor.
Frangiile au fost apoi dezlegate si intreaga greutate a trupului atarna numai in prinsoarea cuielor, pe langa
care se prelingea sangele sfant al Domnului.
Asa statea, atarnat intre Cer si pamant, chinuit de dureri, ars de friguri, cu fruntea insangerata de cununa de
spini pe care i-au indesat-o pe cap fariseii iudei si slugile lui Pilat.
Atunci cand orice sentiment de mila parea sa se fi stins in sufletele celor din jur,, vrejul plantei pe care
o miluise Iisus, s-a ridicat de la pamant, s-a incolacit in jurul crucii si  s-a urcat pana la buzele Mantuitorului, pe care le-a racorit cu frunzele sale verzi. S-a furisat mai apoi printre spini si I-a racorit fruntea, impletind deasupra spinilor o cununa ca de lauri.
Iar cand umbra noptii a invaluit Golgota, Iisus a inchis ochii, spunand:
- S-a implinit porunca scripturii.
floricica plantei credincioase
Plantuta credincioasa si-a inchis si ea ochii si nu a mai vrut sa vada lumina soarelui si nici sa stie de rautatea oamenilor.

De atunci, acea floarea rara nu sta inflorita decat o singura zi si o singura seara, iar faptura ei aminteste de
chinurile Mantuitorului.
Cele trei increstaturi ale foilor, simbolizeaza cele trei cuie; cele cinci stamine sunt ranile, firisoarele
stropite cu rosu din potirul florii  ne amintesc de cununa de spini, iar cele trei colturi ale frunzelor seamana cu
lancea. Vrejul aminteste funia, iar numele plantei a ramas pana acuma Floarea Patimilor .

Copyright © copiipovesti.blogspot.com. 2013

Florile Pastelui- legenda
Salcia de Florii- legenda
In duminica Floriilor de Elena Farago

Comentarii

  1. FLOAREA PATIMILOR
    (Passiflora)
    ROMEO TARHON

    Când fiul Omului de Domn,
    Trădat de crai și iude
    Fu condamnat la veșnic somn
    Și crucea să își ude

    Cu sângele-I din răni adânci
    Prins de-a durerii gheară
    Și pe Golgota printre stânci
    Urcând cu grea povară,

    Mânat sub izbituri mușcând
    Din trupu-I carne vie,
    Abia suflând, abia gemând
    Spre locul de urgie

    Unde să fie răstignit
    Spre--a lumii izbăvire
    Pentru păcate ce-a greșit
    Abjecta omenire,

    Piciorul i s-a-mpiedicat
    Pe-un dâmb numai cocoașe
    De-un vrej de plantă ridicat
    Pe pietrele golașe.

    Ci semăna cu iedera,
    Ori poate cu sulfina,
    Întregul an verde era
    Și-și apăra colina...

    Iubind, cum știm, tot ce e viu
    Și tot ce-nsuflețit e,
    Al lumii Miel dus în pustiu
    Cu sângele-n cuțite,

    S-a aplecat din răsputeri
    Văzând a florii floare
    Și o feri cu mângâieri,
    Să n-o ia în picioare

    Și crucea ca de piatră iar
    Pe umerii-i și-a pus-o,
    Mai ușurat și El, măcar...
    El știe cum a a dus-o!

    Smuls mai apoi de pe pământ
    Și azvârlit pe cruce,
    Cu funii l-au legat în vânt,
    În vânt să se usuce,

    Și cuie i-au bătut în mâini
    Și-n tălpi prin legătură
    Precum în miezul unei pâini
    Prin os și-ncheietură.

    Când osul cuielor de fier
    În lemnul cărnii crucii
    Era înfip ca-ntr-un cuier,
    Din fibrele ulucii

    Se auzeau gemete lungi
    Și lacrimi se văzură
    Curgând din tainicile pungi
    De lemn ca de făptură...

    Și-abia apoi L-au dezlegat
    Din nodurile sforii
    Și să atârne l-au lăsat
    În zgârciul subsuroii.

    De chinuri ars, de frig, de vânt,
    De soare și de sete,
    Prins între ceruri și pământ,
    Pe frunte-avea și-n plete

    Coroană din scaieți și spini,
    Cununa umilinței,
    Sporind în sânge și în chin
    Veninul suferinței.

    Când nu părea să mai fi scos
    Vreun suflu sau sudoare
    Și îl jeleau toți cei de jos
    Cu lacrimi uscătoare,

    Al plantei vrej de El ferit
    În drumul spre pieire,
    S-a ridicat, s-ancolăcit
    Pe cruce și lungi fire

    Spre a lui gură a întins
    Mustoase frunze crude
    Și fiecare l-a atins
    Ca buzele să-i ude

    Și printre spini și-a strecurat
    Lăstarii și cârceii
    Și fruntea toată i-a udat,
    Uimiți priveau iudeii...

    Și-n jurul spinilor a tors
    Din verde crud cunună...
    Ci doar când ochii i-a întors
    Iisus spre lumea-I bună

    Spunând: - Cuvântul pomenit
    De Tatăl în Scriptură,
    Cum a voit s-a împlinit...
    Atunci floarea-făptură

    Ochii și floarea și-a închis
    Ferită de lumină,
    De-a lumii ură ce-a ucis
    Pe Fiul fără vină...

    Și de atunci, doar într-o zi
    Și numai într-o seară,
    Avea pe veci a înflori
    Gingașa floare rară.

    Spre amintire tuturor
    De patimile crunte
    Ce vrednicul Mântuitor
    Le-avea pe trup și frunte.


    Pentru enogmatica Diana Popescu









    RăspundețiȘtergere

  2. Și de aceea are-n foi
    Trei crestăruri de cuie
    Și cupa ei are un croi
    Cu vine roșii: nu e

    Decât corola ca de foc
    Când spini L-au pus să poarte.
    Și cinci stamine are-n loc
    Drept semn de răni de moarte,

    Iar frunza-n colțuri câte trei
    E lancea ucigașă
    Ce a străpuns cu vârful ei
    Sfânt trup de sub cămașă

    Frânghia care l-a legat
    E vrejul ei anume...
    Și Floarea Patimilor dat
    Îi fu pe veci drept nume.









    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu