Povestea anotimpului uitat de Rudyard Kipling

A fost odata ca niciodata, un imparat ce stapanea tot pamantul si conducea lumea cu bunatate, blandete, darnicie si intelegere.
Acel imparat se numea Timpul.

Rudyard Kipling
Pe atunci, intr-un an exista doar un singur anotimp, in care le intalneai pe toate patru, dupa cum iti era dorinta.
Si nu numai pe cele patru pe care le cunoastem acum, ci si multe altele, azi necunoscute noua, nici macar din auzite.
Aceste multe stari ale vremii erau toate copiii imparatului Timp.
Traiau cu totii in buna intelegere, fiecare cu domeniul lui.
Soarele stralucea neobosit, raspandindu-si lumina calduta peste intreaga natura si  ii facea pe toti sa fie mereu bine dispusi.
Gaseai alaturi, fara sa ti se para nimic neobisnuit in asta,  locuri cu copaci in floare si campii acoperite de zapada, locuri cu furtuni de praf si ploi torentiale ca in zilele de arsita si livezi cu fructe parguite.

Intr-o dupa-amiaza, cand imparatul isi facea siesta si obisnuia sa atipeasca,  a avut un vis foarte ciudat. Se facea ca cerul vesnic luminat al imparatiei sale se intunecase brusc. Fiind o noapte neagra, in aer se simtea frigul atat de intens incat plantele inghetau si mureau, incetul cu incetul.
Speriat, Imparatul Timp si-a chemat copiii in ajutor.
Primii au venit baietii cei mari care, cu rasuflarea lor calda, au dezghetat pamintul.
Iar Soarele s-a ivit printre nori luminand printre crengile copacilor.
Apoi au venit fetele cele mai frumoase ale Imparatului, care au facut o hora mare imprejurul soarelui si acesta a incalzit lumea.
Au venit si baietii mici si acestia fiind nespus de harnici au facut pamantul sa rodeasca.
La sfarsit, cu mare greutate si-au facut aparitia si  fetele mai lenese si adormite, care au suflat peste imparatie adormind-o intr-un somn binefacator si au acoperit-o cu o mantie alba si stralucitoare de zapada.

Dupa ce s-a trezit, Imparatul si-a privi imparatia si apoi a cazut pe ganduri.  Si pentru ca imaginile din vis ii staruiau in minte,  a observat ca pomii, animalele, cu totii erau foarte obositi si pareau nefericiti!
Traiau de prea multa vreme in acelasi anotimp: leilor le naparlise blana si nu mai aveau colti, pestii stateau pe fundul apelor si nu mai inotau strabatand marile si oceanele, iar vanturile de la miazazi si miazanoapte dormeau, fara vlaga. Pana si cerul parea lipsit de sens, decolorat si palid. Si atunci, Imparatul s-a hotarat sa-si urmeze visul. Si-a chemat copii si i-a impartit in patru grupuri.
 - Voi, toti, sa ma ascultati, le-a spuse el celor mai mari! Veti locui cu Primavara, tu- Boarea, tu- Inmugurirea si tu – Ploaia Calda. Voi, veti locui impreuna cu Vara, le-a spus el Arsitei, Furtunii, Mirosului parfumat al noptilor de vara. Si tot asa, si-a numit si unit copiii, pe rand: Rodnicia, Imbelsugarea, Crivatul, Zapada.
La sfarsit, si-a luat ramas bun de la ei, dupa ce i-a investit pe fiecare cu cate o haina aleasa, potrivita rangului sau si a plecat sa se odihneasca.



Se mai odihneste si  in zilele noastre, iar copiii lui au luat in stapanire lumea.
Copii sunt Cele Patru Anotimpuri.
Si de atunci, Primavara ne intampina cu veselie si ne trezeste cu ghiocei la ureche, dupa Iarna grea si lunga. Boarea topeste si goneste  zapezile, Inmugurirea desteapta pomii la viata, iar Ploaia Calda dezgheata apele si cheama animalele afara sa se bucure de  lumina si caldura.
Cand vine Vara: Arsita alearga despletita ca o fecioara pe campi si grabeste plantutele sa creasca,  dezmierdandu-le  tulpinile verzi si cantandu-le despre fratele ei, Rodnicia.
Furtuna ii face pe oamenii sa rada si alteori sa planga, iar Cerul Instelat, in noptile senine, aduce cu el mirosul proaspat al florilor. Roua marunta cuprinde intregul Pamant si improspateaza rasuflarea celor arsi de sete.
Toamna e adusa de Printesa Imbelsugare si de Printul Rodnicie, iar sora lor mai mare si mai lenesa, Burnita, ii ajunge din urma. Cu totii se pregatesc sa primeasca alaiul sfarsitului de An.
Si in sfarsit, vestitorii necrutatori ai Iernii gonesc pasarile calatoare spre alte tari si le aduc in saniile lor grele pe fetele adormite ale Imparatului Timp, care ingheata aerul cu privirea lor rece de pe alta lume.
Ele plutesc deasupra oraselor, muntilor si campurilor si desfac Cerurile cu bratele lor albe, scuturandu-si pletele frumoase si lungi de fulgii usori de nea.

Dar stapan  peste acea imparatie a ramas pana in zilele noastre, tot Imparatul Timp.



Copyright © copiipovesti.blogspot.com. 2013

Articole asemanatoare in blogul "Povesti pentru copii":
Povestea anului de Hans Christian Andersen
Primavara domnului E. E. Cummings

Comentarii

Trimiteți un comentariu