Povestea anului, de Hans Christian Andersen (I)

Era aproape de sfarsitul lui ianuarie si o multime de zapada cadea din ceruri, viscolita peste strazi si ulite. Neaua se zidise pe partea din afara a ferestrelor si se asternea in uriase gramezi pe acoperisuri. Toata lumea parea a fi cuprinsa de o mare graba. Oamenii alergau, iuteau pasul, cadeau unii in bratele celorlalti, tianandu-se apoi strans atata timp cat le trebuia pentru a sta singuri pe picioarele lor. Trasurile si caii aratau ca si cum ar fi fost acoperiti cu o alba glazura. Vizitii isi lipeau strans spatele de birje, astfel incat sa isi apere fetele de vant.
Calatorii nu paraseau nici in ruptul capului interiorul trasurilor ce abia se mai puteau misca prin zapada adanca. In cele din urma, furtuna s-a potolit, si o ingusta carare s-a infiripat prin fata caselor. Atunci cand doua persoane se intalneau pe aceasta cararuie, nu schitau nici un gest, pentru ca nici uneia nu ii era pe plac sa faca cel dintai pas in lateral, in zapada groasa, pentru a o lasa pe cealalta sa treaca. Ele stateau tacute si lipsite de miscare pana cand, printr-un consens tacit, isi sacrifica fiecare cate un picior, ingropandu-l in neaua adanca. Catre seara, vremea s-a linistit. Cerul, curatat de fulgi, arata mult mai inalt si mai transparent, iar stelele sclipeau cu o proaspata lumina si puritate. Zapada inghetata trosnea sub picioare si era destul de tare pentru a purta vrabiutele, ce topaiau pe ea odata cu zorii noii zile. Ele cautau de mancare pe cararea dintre nameti, dar abia daca gaseau cate ceva si le era nemaipomenit de frig.

"Cip, cirip," isi spuneau una alteia, "se zice ca este anul nou, dar cred ca este mai rau decat in ultimul an. Puteau foarte bine sa pastreze vechiul an. Sunt cat se poate de nefericita, si am toate motivele sa fiu asa." "Da, ai mare dreptate. Cu toate astea, oamenii se vanzolesc si trag cu armele pentru a intampina anul nou," a rostit o mica si tremuranda vrabie. "Ei arunca cu tot felul de lucruri in usi, si sunt peste poate de fericiti ca vechiul an a plecat. Si eu eram vesela altadata, pentru ca asteptam sa vina zile mai calde, insa sperantele mele au fost in zadar, intrucat se facea si mai frig decat inainte. Cred ca oamenii au facut o mare greseala in socoteala timpului."

"Intr-adevar au gresit," a zis o treia, o batrana vrabie cu cap alb, "ei au ceva ce numesc calendar. Este propria lor inventie, si totul trebuie sa fie aranjat dupa el, insa lucrurile nu se intampla deloc asa. Abia atunci cand vine primavara incepe anul. Abia atunci se aude glasul naturii si eu stiu sa il recunosc."

"Dar cand va sosi primavara?" au intrebat celelalte pasari.

"Va sosi atunci cand se reintorc berzele, dar este foarte greu de spus cand se va intampla asta, fiindca aici, in oras, nimeni nu stie nimic despre acest lucru. La tara, pasarile cunosc mai multe. N-ar fi bine sa zburam intr-acolo, pentru a astepta primavara? In acest fel, am putea fi, in mod sigur, mai aproape de ea."

"Poate ca da, " a zis o alta vrabie, ce topaia ciripind prin jur de mai mult timp, fara a spune insa mai nimic important pana atunci. "Mie mi s-au oferit in oras niste avantaje pe care ma tem ca le-as putea pierde daca as pleca la tara. Aici, in vecinatate, locuieste o faimilie de oameni care au fost atat de simtitori incat au asezat trei, patru ghivece de flori pe peretele casei dinspre curte, astfel incat partea lor de sus sa fie inlauntru, iar cea de jos in afara. Langa aceste ghivece de flori au facut o gaura indeajuns de mare prin care pot intra si iesi dupa bunul meu plac. Eu si cu sotul meu ne-am cladit cuibul intr-unul dintre aceste vase si toti puii nostri au fost crescuti aici. Oamenii care traiesc in acest loc au pus la cale acest aranjamente, desigur, pentru a avea placerea de a ne vedea mereu, altfel nu s-ar mai fi deranjat. Le place, de asemeni, sa adune pentru noi firimituri de paine, asa ca avem asigurate hrana si siguranta zilei de maine. Asadar, cred ca eu si sotul meu vom ramane unde suntem. Desi nu suntem foarte fericiti, vom continua sa stam acolo."

"Iar noi vom zbura la tara," au replicat celelalte, " sa vedem cand vine cu adevarat primavara."

La tara, iarna se facea si mai mult simtita. Temperatura era cu cateva grade mai scazuta decat la oras. Vanturile inghetate suflau cu vitregie peste campurile acoperite de nea. Taranul, infasurat in haine calduroase, statea in caruta, batandu-si bratele catre piept, pentru a alunga departe aerul rece. Biciul ii sedea in poala, iar caii alergau pana fumeagau pe nari. Zapada trosnea, iar vrabiile sareau prin urmele rotilor de pe ulita, tremurand si strigand, "Cip, cirip! Cand vine primavara? Se lasa asa de mult asteptata!"

"Da, prea mult asteptata," a rasunat peste camp, dinspre cel mai apropiat deal acoperit de nea. Poate ca aceste vorbe nu erau decat un ecou, sau le rostea chiar minunatul batran ce statea pe o gramada de zapada, indiferent fata de vreme sau vant. Era imbracat tot in alb, intr-o aspra haina taraneasca din molton. Avea un par alb si lung, o fata palida si niste limpezi ochi albastri.
"Cine este acest batran?" au intrebat vrabiutele.

"Stiu eu cine este," a zis un batran corb cocotat pe un gard, fiind foarte frumos din partea sa sa recunoasca ca toti sunt egali in fata lui Dumnezeu, chiar si micle pasari, din aceasta pricina adresandu-se vrabiilor si spunandu-le ce voiau sa stie. "Da, l-am recunoscut," a continuat el, "nu este nimeni altcineva decat Iarna, batranul anului trecut. Nu a murit inca, asa cum scrie in calendar, si este un protector al micului print al Primaverii, ce e pe cale sa apara. Iarna inca stapaneste peste aceste meleaguri. Brr! Frigul va face sa tremurati micutelor, nu-i asa?"

"Vezi! Ti-am spus eu!" a exclamat cea mai mica dintre vrabii, "calendarul nu este decat nimic altceva decat inventia prosteasca a oamenilor, si nu este aranjat potrivit naturii. Ar fi trebuit sa lase acest lucru in seama noastra, caci noi suntem mult mai istete decat ei."

A trecut o saptamana, apoi inca una. Padurea arata intunecata, iar lacul inghetat precum o placa grea de plumb. Muntii disparusera din vedere intrucat peste pamant atarna o deasa, inghetata ceata. Mari ciori negre zburau alene pe deasupra. Era ca si cum natura ar fi adormit. In cele din urma, o raza de soare a alunecat peste lac, stralucind ca argintul viu. Zapada de pe campuri si dealuri nu mai lucea ca mai inainte. Silueta alba a Iernii sedea inca la locul ei, cu privirea-i fixa indreptata catre sud. Batranul dalb nu observa cum covorul de zapada parea a se scufunda in pamant. Ici si colo, se iveau mici petice verzi de iarba, ce erau imediat acoperita de vrabiute.

Urmeaza, in curand, cea de-a doua parte din Povestea anului, de Hans Christian Andersen.


Copyright  traducere " Povestea Razei de Soare "© copiipovesti.blogspot.com 2013

Articole din acelasi domeniu pe blogul "Povesti pentru copii":

Povestea Razei de Soare, de Hans Christian Andersen

Familia fericita - Poveste de Hans Christian Andersen

Fluturele - Poveste de Hans Christian Andersen

Povestea anului, de Hans Christian Andersen (II)

Povestea anului, de Hans Christian Andersen (III)
Previous Post
Next Post

0 comments: