Treceți la conținutul principal

Iedul cu trei capre de Octav Pancu Iași

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită, cea a cenzurii şi despotismului socialist să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase. 
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi! 




"Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, ci mult mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi, iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a face cu ei... 
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casă un ied cu trei capre. Era un ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că el în loc de o capră avea trei: o capra-mamă, o mătuşa-capră şi o capră-bunică. Grozav de bine o mai ducea iedul! Ce să va spun, copii, pe mine dacă m-ar lăsa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar trebui nimic. M-aş lipsi bucuros chiar şi de guturai - şi, voi, doar ştiţi ce bine e să ai guturai: stai în casă, bei ceai, toată lu­mea te întreabă cum te mai simţi... În sfârşit, e straşnic. Ei bine, eu m-aş lipsi fără pic de amărăciune până şi de guturai, numai să pot trăi o zi, aşa cum trăia iedul cu trei capre. Mamă mămuliţă, ce mai trai! 
Dimineaţa, nici nu apucă bine iedul să deschidă ochii, că şi începea să poruncească: 
- Capră-mamă! - Spune, fiul meu iubit! 
- Îmbracă-mă. Nu pot singur... 
Capra-mamă nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aple­că să-i caute opincile sub pat, se urcă pe dulap să-i găsească nădragii şi se bagă după cuptor să-i afle cămăşuica. (De, iedul nu obişnuia - ca voi - să folosească spătarul scaunului ori cuierul, îşi arunca hainele unde nimerea. 
Capra-mămă îi aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile - oh, îi trăgea nădragii şi cameșuica. Vai, şi-i înfăşura brâul!
Uf! Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea: 
- Mătuşă-capra! 
- Spune, nepoţelul meu drag! 
- Ospătează-mă. Nu pot singur... 
Fără să mai zăbovească, mătuşa-capră se repezea la bucă­tărie, turna într-o ulcică lapte dulce şi aşeza într-o strachină mămăliguţă caldă. Apoi, punea ulcica şi strachina pe-un ştergar şi le aducea fuguţa la patul iedului; îi rupea mătuşa-capră din mămăliguţă şi-i îndesa în gură iedului! 
Şi ţine-i mătuşa-capră ulcică la gură să soarbă iedul laptele! Şi uite-aşa, până isprăvea iedul toată mămăliguţă din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai aducea mătuşa-capră şi cîte-o plăcintă, că era mare meşteră la copt, iar iedul, mare meşter la înghiţit. 
Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara, când se în­torcea acasă, se întindea în pat şi poruncea: 
- Capră-bunică! 
- Spune, nepoţelul meu scump! 
- Adoarme-mă! Nu pot singur...
Cât ai clipi, capra-bunică venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l legene. 
- Nani, nani, nani, coboară somn pe scara ta nevăzută. Nani, nani, nani, şi opreşte-te, somn, pe ochii nepoţelului meu, nani, nani, nani. 
Hei, aşa trai ca al iedului, mai zic şi eu! 

- Capră-mamă, îmbracă-mă! 
- Mătuşă-capră, ospătează-mă! 
- Capră-bunică, adoarme-mă! Nu pot singur. 

Şi capra-mamă şi mătuşa-capră şi capra-bunică lăsau toate treburile şi veneau fără zăbavă la porunca iedului. 
Lăsa capra-mamă rufele în albie, abia avea răgaz să-şi usuce mâinile, dar venea într-un suflet să-l îmbrace pe ied! 
Lăsa mătuşa-capră cămaşa necarpită, în grabă se înţepa la un deget, dar alerga să-l ospăteze pe ied! 
Lăsa capra-bunica fusul, în fugă, scăpa ochelarii şi le spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l adoarmă şi să-l legene pe ied. 
- Capră-bunică, adoarme-mă! 
- Mătuşă-capră, ospătează-mă! 
- Capră-mamă, îmbracă-mă!  
Aşa viaţă să tot trăieşti o sută de ani şi încă ai zice că n-ai trăit destul! 


Dar într-o seară, capra bunică îl adormi pe ied, când bătu la poartă vecină, capra cu trei iezi. 
- Scumpele mele surate, le zise ea caprei-mamă, matușei-capre şi caprei-bunică, după ce trecu pragul. Am intrat cu o mare rugăminte în casă suratelor voastre. Mâine seară, mi se însoară iedul cel mare. Ia de nevasta o iadă aşezată şi har­nică, nu ca altele care... , dar ce să mai lungim vorba! Tare aş vrea să le pregătesc un ospăţ să i se ducă vestea. Mă rog, dom­niilor voastre, fiţi bune şi poftiţi, mâine, la mine, să-mi ajutaţi la învelitul sărmăluţelor, la împletitul colacilor ori la ce-o mai fi trebuinţă. O să vă mulţumesc şi-o să va răsplătesc, aşezându-va în capul mesei, ca pe cei mai de seamă oaspeţi. Vă învoiţi? 
- Da se poate să nu ne învoim? Mâine în zori, suntem la dumneata, surato. Te-ajutăm cu dragă inimă, îi răspunse capra-mămă. Cât priveşte răsplata, de-o să ne aşezi în capul mesei, cinstea ne-o fi prea mare şi noi îţi cerem să nu-ţi mai baţi capul cu ea. 

A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele încă se mai freca la ochi de somn, plecară cele trei capre ale iedului la ve­cina capră cu trei iezi. 
Mai târziu, se trezi şi iedul. După cum îi era obiceiul, strigă: 
- Capră-mamă! îmbracă-mă! Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. 
Capra-mamă, precum se ştie, era plecată. 
Atunci începu iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume: 
- Îmbracă-mă! îmbracă-mă! îmbracă-mă! Nu pot singur... 

Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele ie­dului, curioasă din fire, bagă capul pe geam ca să afle ce se întâmpla. 
Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut prile­jul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea! Era atât de hoaţă, încât prietenului meu, bursucul, neavând altceva să-i fure, i-a sterpelit darul de a scrie poveşti.
Iar la judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa? Cică, nu i-a furat nimic pentru că, de fapt, darul ăsta nu l-a avut niciodată prietenul meu.
- Nu mai striga atâta, iedutule, îi vorbi mieros vulpea, dacă nu poţi să te îmbraci singur, te ajut eu. Aruncă-mi hainele şi numaidecât te îmbrac! 
Bucuros, iedul azvârli opincile şi nădragii şi cameșuica. Una câte una, vulpea le prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul! 
Fugi cu ele să le vândă în târg. 

Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă. 
Dar tot plângând şi văicărindu-se îl apucă foamea. Strigă: 
- Mătuşă-capra! Ospătează-mă! 
Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Şi mătuşa-capră, precum se ştie, era plecată. 
Se porni, iar, iedul să se tăvălească şi să urle: 
- Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! Nu pot singur. 
Când ţipa el aşa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut mulţi urşi în viaţa mea, unii mai mari, alţii mai mici, alţii... de ciocolată, dar mâncăcios ca ursul ăsta 
n-am mai văzut. 
Mânca de rupea! Era atât de mâncăcios, încât, odată, nemaiavând ce înfuleca, şi-a ronţăit propria lui coadă. Se zice că: de-aceea n-are ursul coadă... 
- Nu mai striga atâta, ieduțule! îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine, spune-mi unde e mâncarea, ca să te ajut eu... Te ospătez pe cinste! 
De bună seamă că iedul îi spuse! Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât şapte. 
Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era, înghiţi şi cea­unul şi făcăleţul! 
Hm! Aţi auzit, copii, de urşi care să înghită ceaune şi făcăleţe? Pe cuvântul meu de cinste, că eu n-am mai auzit! Apoi, bineînţeles, ursul plecă fără să-i mai dea iedului bună-ziua. 
De-abia acum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. Şi plângi şi plângi...
Răsuna casa de zbierătele lui! Vai, copii, oricât aţi încerca nu l-aţi putea întrece, dar mai bine nu încercaţi! 

Toată lumea, însă, ştie că după plâns ţi se face somn. Ori dacă cineva, nu ştie, află de la mine. 
Strigă iedul: 
- Capră-bunică! Adoarme-mă! 
Dar nimeni nu veni să-l adoarmă, căci şi capra bunică, precum am mai spus, era plecată. 
Şi din nou începu iedul să se tăvălească şi să urle: 
- Adoarme-mă! Adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur.
Lupul tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe ied strigând. Trebuie să va spun, copii, că eu până acum, spre fericirea mea, nu m-am întâlnit cu nici un lup şi că, tot spre fericirea mea, nici nu doresc să mă întâlnesc.
Lupii, de obicei, nu prea ştiu de glumă, iar eu, din păcate, sunt un om glumeţ. 
Lupul din povestea asta era tare hain. Nu numai că nu ştia de glumă, dar nici măcar serios nu v-aş sfătui să staţi de vorba cu el.
- Nu mai striga atâta, ieduțule! glăsui răguşit lupul. Lasă că vin eu să te adorm. 
Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i: 
- Nani, nani, nani, nu mai coborî, somn, că nu-i nevoie! 
Nani, nani, nani! Am să-l mănînc pe iedul cel răsfăţat, râzgâiat şi alintat, nani, nani, nani! 

Iedul se-nspăimântă! Şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii. 
Se-napoie acasă, gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. 
Şi cum intră pe uşă, zise: 
- Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame. 
Se îmbracă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar, ina­inte să-şi înceapă povestea, adormi buştean. 
- Dar vouă, copii, nu vi-e somn? Mie, de ce să va mint, îmi cam este. 
Noapte bună, dragii mei copii! 
Nani, nani, nani, 
Coboară, somn, 
pe genele copiilor 
nani, nani, nani, 
dormiţi, Alexandru şi Bogdan, 
dragii mei, băieţii mei, 
nani, nani, nani, 
Că tata şi-a sfârşit povestea. "

Pastorul si caprele- Fabula de Esop

Ghicitori cu aimale, pasari, insecte

Comentarii