Moartea- Nasa- poveste populara romaneasca

Moartea- Nasa este o poveste fantastica,  veche de cand lumea si pamantul, in care un om muritor incearca sa-si pacaleasca nasa cea cruda si sa-si prelungeasca traiul pe pamant.
Povestea originala provine din folclorul autentic romanesc si a fost culeasa si tiparita prima data, de unul din marii nostrii folcloristi, prin anii '40. 
Am pastrat in poveste unele expresii romanesti, dar am intervenit in partea de morfologie, ca povestea sa poata fi citita si apreciata si de copiii dvs.
Lectura Placuta!


Traia de mult, undeva departe, intr-o tara asezata spre soare-rasare, un copil sarac, ramas orfan de muma si de tata. Fara nici un sprijin din partea rudelor, bietul copil, ca sa se hraneasca, a mers in argatie pe la unul, pe la altul, ca sa-si agoniseasca un codru de malai si linte pentru iernile geroase. Stapanii il bateau, copiii il batjocoreau vazandu-l gol, zdrenturos si descult.
Altii il porecleau si-i nascoceau vorbe grele de ocara, care-i spintecau
inima, iar din ochi ii izvorau lacrimi fierbinti, de-i ardeau obrajii.
Cu cat crestea, cu atat stapanul il batea mai mult si-i cerea sa trudeasca din zori si pana in amurg.
Copilul crestea, suferintele i se inteteau si greutatile sporeau.
Cui sa-i spuna el durerile ce-i inabuseau sufletelul ?
Nimanui ! Doar pasarile cerului ii ascultau glasul sau minunat, cand prin codri, colinda cu vitele si isi astimpara
dorul de mama si de tata, povestindu-le durerea sa... In pustiu, codrilor si muntilor,
cerului si apelor...
Cuminte era si muncitor, indemanatic la toate, iar fetele. cand il vedeau, isi dadeau coate.

Era acum baiat mare, voinic si frumos.
Pentru ca era sluga si sarac, fetele se fereau sa se prinda-n hora langa el, ca de, le radea lumea... !
Langa el juca singura fata si aceea saraca, dar priceputa si cuminte nevoiemare.
Nu trecu multa vreme si se casatori cu aceasta fata. Sarmanul baiat era fericit alaturi de sotia lui, cu care se intelegea si la bine si la rau si vara si iarna. Dupa catava vreme, capatara si un prunc cu pletele de aur, frumos de parca era rupt din soare.
Plini de bucurie cum erau, au inceput sa alerge prin sat, din om in om si din casa-n casa, sa caute un nas care sa le boteze copilu!, precum cereaobiceiul. Dar cum era sarac de curgeau petecele dupa el,toti il batjocoreau, il infruntau si nimeni nu se indura sa-i fie nas copilasului.
Deznadajduit, intr-o buna zi, si-a luat ramas bun de la sotioara lui si cu lacrimi in ochi,a  plecat sa colinde lumea in lung si-n lat, cu gandul de a-si gasi norocul, adica nasul care sa-i boteze copilul.
Mergand asa prin lume,
a intalnit o multime de oameni, care nu s-au indurat sa-i asculte rugamintea,
vazindu-l asa de zdrenturos.
Astfel si-a urmat calea la intamplare nadajduind ca va da peste un om drept, care-i va fi nas.
Colindand in nestire, batut de vinturi, de ploi si arsita, lihnit de foame si ostenit a  ajuns
la un rau mare, ce-si mana valurile ca o vijelie la vale. A taiat un copac, l-a tras in rau si l-a trecut pe celalalt tarm.  
A mers in tara aceasta zile-ntregi insa nu a dat
peste picior de om. A vazut doar pustiu, ierburi, nisipuri, serpi si fiare salbatice.
Cu inima cat un purice, dar cu nadejdea in suflet, mergea tot inainte...
Iata ca, intr-o zi, pe la pranz, s-a intalnit cu un om imbracat in haine cam neobisnuite si cu o barba alba, ce-i ajungea la genunchi.
Mosul  a incepu sa-l ispiteasca:
— Ce vanturi te-au adus pe astfel de drumuri fara capatai, pe unde piciorde om inca n-a indraznit sa calce?
Omul nostru s-a uitat cu bagare de seama si nu a vazut alte urme decat peale mosului.
A lasat capul in jos, apoi a zis:
— Mosule, sunt om sarac, vin de la marginile lumii si caut un om dreptcare sa-mi fie nas, sa-mi boteze copilul, de curand nascut intr-un bordei sarac.
— Cu voia ta, eu as putea sa-ti fiu nas, a zis mosul:
Fruntea saracului s-a luminat de bucurie, apoi a spus:
— Daca-i asa, atunci este drept sa-ntreb pe cine am ales ca nas?
— Da, a raspuns mosul — eu sunt Dumnezeu!
— Cum, dumneata esti Dumnezeu? O, ce nenorocire, a zis saracul.
— De ce nenorocire, omule? Nu te bucuri ca Dumnezeu ti-a iesit in cale ca sa te ajute?
— Nu ma bucur! Daca esti Dumnezeu, atunci nu-mi esti nas, fiindca dumneata nu esti om drept ! Daca esti Dumnezeu, pentru ce ai lasat in lumea asta atatea rele si atata pacoste? Pentru ce pe unii i-ai facut bogati, si pe altii saraci- lipiti pamantului? Aaa . . . nu, nu, dumneata nu esti un om drept! Si unui
caine i-ar fi mila de trupul meu gol si plin de rani, de picioarele mele din care curge sange, de inima mea plina de venin, da tie nu ti-e mila, cum nici la cei avuti nu le este mila de cei saraci!
Fara sa-si ia ziua buna de la Dumnezeu a plecat cu sufletul indurerat, mai departe.

In ziua urmatoare, s-a intalnit cu un alt mos, caruia i-a povestit ca si lui Dumnezeu, rostul plecarii sale-n lume. Batranul care-l asculta cu luare aminte, i-a raspuns:
— As putea sa-ti fiu nas!
Sa-mi spui cine esti dumneata,  a adaugat saracul.
— Eu sunt Sfantul Nicolae, in toata lumea cunoscut.
— Sfantul Nicolae? Pai nici dumneata nu esti om drept. Oare asa sunt oamenii cei drepti? Spui ca pestele e de post, dar din peste curge sange? Apoi buna ziua, nici cu dumneata nu fac nici un targ, pentru ca nu esti om
drept, precum nu este nici Dumnezeu.
Sfantul Nicolae a ramas cu privirea-ncremenita de indrazneala saracului, care si-a luat toiagul si traista in spinare si si-a vazut de drum.

poveste populara romaneasca moartea

A treia zi s-a ntalnit cu un alt om in cale, care auzind plangerea   calatorului sarman, s-a invoit sa-i boteze copilul.
Omul acesta era deosebit fata de ceilalti oameni...un  fel de vlajgan mare si urat, cu fata paroasa, ochi negri scanteietori, care te sfredeleau cu privirea cruda, ca de fiara salbatica. Vorba lui scurta lovea ca o sageata. Pe soldul stang ii atarna o sabie mare ingrozitoare, pe care se prelingeau picaturi de sange inca cald.
L-au cuprins fiorii privindu-l inca o data din crestet pina-n talpi. Nu mai cuteza sa spuna nici o vorba.  A stat putin ca sa-i vina curaj sa-l intrebe cine este. Si-a luat inima-n dinti si i-a zis:
— Bine, nasule, drept ar fi sa stiu si eu pe cine am ales sa-mi fie nas?
De aceea te-as ruga, spune-mi cine esti dumneata?
— Chipul meu si sabia ar putea sa te faca sa ghicesti. Sunt moartea !
— Dumneta, moartea?  a zis tremurand de frica saracul.
— Da, chiar eu, a intarit ea.
— Atunci sa stii ca este bine ! Ma invoiesc sa-mi fi nasa, pentru ca esti un om drept. Dumneta nu sprijini nici pe cel bogat, nici pe cel sarac. Mergi la fiecare si fara indurare curmi firul vietii si celor bogati si fericiti si celor saraci si oropsiti. Apoi, ma bucur ca am facut o alegere buna, am avut mare noroc. Un lucru n-o sa-ti placa, fiindca sunt sarac si n-am nimic in afara de petecele de pe mine si acest toiag.
— Tot una este pentru mine, avut ori neavut, tanar ori batrin, sabia mea nu alege, cand vine sorocul. Lasa tu saracia la o parte, ca te voi ajuta sa ajungi om bogat, zise moartea.
Dupa o cale lunga si intoarsa, saracul a ajuns cu nasa-sa  la bordeiul unde muierea lui il astepta cu fiul lor nebotezat.
Boteza nasa pruncul si s-a facut si o mica veselie, la care ceilalti oameni din sat nu au venit, din mandrie, in casa saracului.
Nasa il indemna pe omul nostru sa se faca vrajitor daca vrea sa se imbogateasca.
El, care nu se pricepea in farmece si descantece, cu parere de rau, nu a putut face pe placul ei.
Moartea insa nu s-a lasat; a inceput sa-l dascaleasca, spunandu-i ca va fi de ajuns sa aiba in mana un troc, ori o canuta din sticla cu busuioc, fiindca va primi de la ea puteri nevazute si nemaiintalnite. Va putea stii cine din cei bolnavi isi mai poate lungi firul vietii si cui i se curma acesta, privind locul unde se aseza ea cu sabia. Daca o vedea la picioare, ii putea proroci ca mai are de trait si ca e scapat, dar daca o va vedea pe la capul bolnavului, atunci putea sa spuna ca totul este in zadar, ca leacurile lui nu mai au nici o putere tamaduitoare...

Finul nu a stat mult pe ganduri si s-a apucat de colindat si descantat prin casele bolnavilor.
Cu cat trecea timpul, cu atat devenea om de vaza, mare filozof, vrajitor si cititor in stele. L-au cautat imparatii si regii, bogatii si saracii.
Pe  toti ii vrajea si le descanta fara deosebire. A ajuns om bogat, ca nu mai avea ce sa faca cu banii.
Dupa ce si-a adunat comori insemnate de aur, catre batranete, s-a lasat de vrajitorie si a dus o viata linistita langa sotia si fiul sau, pe care l-a insurat cu o fata cuminte si frumoasa.
A trait asa in liniste si-n pace, pana a ajuns la adanci batraneti. Garbovit de ani si alb ca zapada, s-a gandit ca de multi ani n-o mai vazuse pe nasa sa.

A trait bine finul si se cadea sa-i multumeasca pentru binele ce i-l facuse. Dupa ce a sosit, nasa a ramas cam mirata, vazand ca i-a luat-o inainte, fiindca ea avea de gand de mult timp sa treaca pe la finul sau. S-au ospatat pana cand nasa, ca sa-si arate bucuria fata de fin, l-a luat pe acesta de mana... Au coborat niste scari pe furca pamantului in jos si au trecut pe sub mai multe tunele pana  au ajuns in inima pamantului.
In fata lor, se deschidea o bolta mare, luminata ca ziua sau ca cerul instelat.
Un om urias tinea pamantul intr-o furca mare cu trei dinti si nici
nu simtea greutatea. Omul statea nemiscat ca o stana de piatra si nu baga-n seama pe nimeni. Asa avea porunca de la stapanul pamantului: sa tina pamantul in mana lui, asa i-a fost randuit.
Pe bolta pamantului erau aprinse nenumarate lumini, dintre care
mosneagul lua seama ca unele se aprind sub vazul lui, iar altele se sting.
A ramas mirat cand  a vazut-o pe nasa-sa cum stinge niste luminite, iar pe altele, gata sa se sfarseasca, le aprinde din altele stinse.
— Nasa, ce poate sa insemne asta? In fundul pamantului, unde-i
noaptea neagra ca moartea, ard lumini, din care tu pe unele le stingi, iar pe altele, gata sa se stinga, le aprinzi.
Nasa, grabita, nu raspundea nimic, necontenind sa aprinda sau sa stinga luminile.
Finul, plin de nerabdare,  a intrebat-o pe nasa din nou si de data asta i-a raspuns:
— Vezi, fiecare vietate de pe pamant are aici cate o lumina. Lumina
fiecaruia arde pana omului nu-i iese sufletul. Luminile ce au ars
si s-au stins arzand pana la capat, sunt oamenii care au trait pana la adanci batraneti. Luminile care se sting, desi sunt abia incepute sau pe jumatate arse, arata cate zile a avut omul ori copilul ce i s-a curmat firul vietii mai devreme.
Ascultand-o pe nasa, si-a dat seama ca este cu adevarat moartea si a simtit cum de spaima il seca la ficati..
— Nasa, dar eu, bunaoara, am pe-aici vreo lumina?
— Uite, chiar lumina asta din fata ta, care-si potoleste incetisor palpaitul, este a dumitale, a spus nasa.
Mosneagul a ramas uluit cum i se stingea lumina vietii, a simtit deodata cum se inabuse si a zis:
 — Nasa, simt ca ma inabus, nu mai pot sufla! Nasa, nu ma parasi!
Ajuta-ma sa-mi vad copilul si sotia !
Mosul s-a apropiat de lumanarea sa si din lumina ei a aprins un muc de
lumanare, de cine stie cand stins si a infipt-o in locul luminii ce se stingea.
Atunci a simtit cum ii revin puterile si glasul.
Nasa il privi cu manie si-i zise:
— In lumea asta, in afara de tine, nimeni nu m-a inselat, lungindu-si
viata prin viclenie. Da sa stii ca peste zece ani, in aceeasi zi, sa fii acasa, ca am sa vin sa-ti curm viata.

Si cu asta, nasa l-a  apucat de o mana si ca o naluca  a zburat cu mosneagul in sus, pe langa furca pamantului si a iesit la lumina.
S-au despartit multumiti si unul si altul; insa vremea trecea pe nesimtite.
Intr-o zi, iat-o pe nasa, dupa cei zece ani, ca-i deschide usa ca
— E, finule, acum a sosit ziua cea din urma. Ia-ti ramas bun de la
toate cele pamintesti, fa-ti iertaciune cu cei ce raman in viata, ca de data asta nu ma mai poti insela. Eu indeplinesc porunca stapinului meu, care nu iarta de moarte nici pe cel bogat, nici pe cel sarac. Pregateste-te dar !
Mosneagul, auzind cuvintele acestea, porni sa planga ca un copil.
In zadar ii curgeau lacrimile siroaie peste obrajii zbarciti, ca moartea nu se-ndura.
— Te rog, ca pe o nasa ce-mi esti, mai lasa-ma trei zile sa traiesc, si-ti voi fi recunoscator.
— Apoi, desi cei mari s-ar putea mania pe mine, iti mai dau ingaduinta trei zile, insa atunci sa fii pregatit aici, in casa ta de moarte.
— Multumesc din suflet, nasa, zise mosul si se desparti de ea cu gandul sa gaseasca alt mijloc sa-si mai prelungeasca zilele.
Nu mai era de glumit cu moartea. Mosneagul in graba si-a pregatit o pereche de desagi cu galbeni, i-a alinat pe cal si i-a dat drumul fara tinta... A mers nopti si zile si  a poposit, intr-un tarziu, langa poiana unor paduri fara capatai. Si-a odihnit calul si s-a gandit pe unde i-ar putea pierde moartea urmele.. si a luat-o din nou la drum lung, fara pulbere.
A strabatut campii, paduri, a trecut ape si a ajuns intr-o pustietate. ----- Aici sunt scapat, a zis el. Nu este picior de om si moartea cauta locuri unde este lume, se bucura mosneagul.
A mers el, asa, o bucata de drum, sub dogoarea unei  calduri de cuptor.
Era in amiaza de zi. Il prididise setea, ca ar fi baut apa si din urma boului. Mergea in nestire, tot uitindu-se-n urma, sa vada daca
nu-l urmareste nasa- sa.
S-a oprit intr-un tufis unde era un izvor si iute a coborat sa-si astampere setea.
De cum s-a aplecat sa soarba o inghititura, in luciul apei, a zarit chipul nasei sale si apa i s-a oprit in gat.
— Asa ne-a fost vorba finule, sa ne-ntalnim aici?
— Iarta- ma, nasa, ce era sa fac, care muritor din lumea asta n-ar
fugi de moarte daca-ar sti cand ii vine randul..? ingana cu glasul aproape stins.
Si desi era insetat, il ridica de la izvor moartea si s-a pomenit cum l-a dus de mana pe alt drum.
— Nasa, noi mergem, dar nu vezi ca mi-am uitat calul, caciula si desagii cu aur? Lasa-ma sa ma duc sa-i iau cu mine. Si  a inceput sa se vaicareasca ca o muiere.
— N-as vrea ca in ceasul asta sa te superi pe mine, du-te si cauta
desi n-ai sa mai gasesti nimic. Du-te, dar!
Baba  a plecat, a cautat in zadar, insa, spre mirarea ei, nu a  vazut nimic.
Numai ca o gramada de  femei, ca niste cotofene se bateau intre ele si se certau pe caciula lui, si faceau o larma.., parca li s-ar fi intamplat un lucru cine stie ce mare...!
Se-ntoarse la nasa- sa si-o intreba:
- Nasa, acum simt ca sunt in mainile tale, daca vrei, spune-mi, de ce se bat si se cearta cotofenele acelea pe caciula mea ? Nu pot lua caciula din pricina lor! Ce sa fie oare asta?
- Ei, finule, nu sunt acelea cotofene ci sunt muierile si sotia ta, care se omoara plangandu-te ca ai murit...!

Copyright @copiipovesti.ro

Comentarii

  1. as vrea sa gasesc cartea care contine povestea asta eu am avut o carte in care era povestea si prima poveste din carte era tinerete fara batranete si viata fara de moarte era o carte format mare si cu multe ilustratii de prin 82

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu