Stan Bolovan - Basm de Ioan Slavici

Facand parte din categoria basmului cult, Stan Bolovan reprezinta o scriere de marca a lui Ioan Slavici. Autorul nu exceleaza in oralitatea si inventivitatea lui Ion Creanga, compensand acest lucru prin multitudinea de proverbe si expresii populare cu adevarat memorabile. Specific basmului, personajul Stan Bolovan trece printr-o serie de aventuri fabuloase, fantastice, si este pus la incercare prin cateva probe memorabile. In aceasta poveste este reliefat, la fel ca in multe snoave populare, felul in care istetimea si indrazneala pot compensa si chiar intrece puterea fizica si abilitatile nemaipomenite ale unor fiinte supranaturale. De fapt, Stan Bolovan pare a fi o increngatura intre vestitul Pacala si un tipic Fat-Frumos din legendele romanesti. Daca doriti sa extind acest comentariu, dati-mi de stire! Lectura placuta...

A fost ce a fost, dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. În marginea satului, pe unde boii sătenilor răstoarnă portiţa şiporcii vecinilor sapă sub garduri, era odată o casă, în casa asta locuia un om, omul avea o muiere, iară muierea era tristă toată ziua.

-Muiere dragă, ce gând te mustră de eşti tot ca mugurul brumat în raza soarelui? întrebă soţul într-o zi. Ai ce-ţi trebuie: fii dar veselă ca altă lume!

-Dă-mi pace; nu mă mai întreba! răspunse nevasta, apoi căzu mai tristă de cât cum a fost. A întrebat bărbatul încă o dată, adecă a
doua oară, şi tot aşa răspuns a primit de la muierea sa. Numai când a făcut întrebarea în rândul al treilea, muierea a răspuns mai plin şi mai lat.

-Ei! zise ea, dar ce-ţi bagi capul în necaz? Dacă vei şti, şi tu vei fi trist ca mine. Mai bine să nu-ţi spun.

Dar nu este aşa făcut omul. Tocmai când îi zici să şadă, dorul de ducă îl prinde mai tare. Stan abia acum voia cumsecade a şti ce e şi cum prin
gândul nevestei sale.

-Apoi dacă vrei să ştii, ţi-oi spune, zise nevasta. Nu-i noroc, bărbate, nu-i noroc pe casă.

-Nu-i frumoasă vaca? pomii nu-s ca stupul? holda nu e mănoasă? întrebă Stan. Zici o vorbă slabă când te plângi de rele.

-Dar n-ai copii, bărbate.

Astă vorbă a priceput-o, şi nu e bine când omul pricepe vorba. De aci înainte în casa din marginea satului era un om trist şi o muiere tristă. Iară trişti erau pentru că Dumnezeu nu le- a dăruit copii. Şi când îl vedea trist pe dânsul, şi ea se făcea mai tristă, şi cu cât mai tristă era ea, cu atât mai tare se întrista el.
Aşa a mers asta multă vreme. Pe la toate bisericile au dat slujbe şi rugăciuni; pe la toate vrăjitorile au făcut
întrebare; dar nu venea darul de la Dumnezeu. Într-o zi, Domnul nostru Iisus Hristos, aflându-se în călătoria sa pe pământ, zise „bună dimineaţa!” la pragul lui Stan. Era cu apostolul Sf. Petru, şi cu mare bucurie au fost primiti oamenii buni la casa lui Stan, şi cu cele mai bune bucate hrăniţi, iarăvorbele bune nu lipseau atât de la Stan,cât şi de la nevastă.

Hristos a văzut că sunt oameni buni; şi când a luat desagii să plece, întrebă pe Stan ce doreşte, pentru ca să facă să i se împlinească trei dorinţe pe care le-ar avea.

-Dă-mi, Doamne, copii! răspunse Stan.

-Ce să-ti dau încă?

-Copii îmi dă, Doamne!

-Bagă de seamă, îi zise Domnul, că vor fi mulţi. Ai tu cu ce să-i ţii?

-Dă-mi, Doamne, şi nu mai întreba mai departe!

Hristos plecă cu Sf. Petru, iară Stan îi petrecu până în drumul de ţară, ca nu cumva să peardă calea şi să rătăcească printre holde şi păduri.
Când Stan sosi acasă, îşi află casa, curtea şi grădina plină de copii. Toţi cu toţii laolaltă nici mai mult, nici mai puţin decât o sută. Şi nici unul nu era mai mare decât celalalt, ci care de care mai mic, care de care mai bătăuş şi mai mare-n gură. Iară Dumnezeu a fost lăsat ca Stan să simtă şi să ştie cum că toţi sunt ai lui.
- Doamne, că mulţi sunt, Doamne! striga el stând în mijlocul lor.

- Dar nu prea mulţi, bărbate! zise muierea, aducând şi ea o grămadă cu sine.

Şi apoi fost-au şi s-au făcut zile cum n-au mai fost decât la omul cu o sută de copii. Casa şi satul erau pline de „tata”şi „mama”, lumea plină de bucurie. Dar nu tocmai atât de scurtă e povestea cu copiii. La mult necaz multă bucurie, şi mult necaz la multă bucurie.

Când peste câteva zile copiii au început să strige: „Tată, mi-e foame!” Stan a început să se mai scarpine în cap. Nu-i păreau prea mulţi copiii, căci bun e darul cât de mare: erau însă hambarele prea mici. A fost slăbit vaca şi în câmp a fost secat mana.

-Auzi tu, babă, grăi Stan într-o zi, mie-mi pare că tocmai mare potriveală nu este în treaba noastră. Dacă bunul Dumnezeu ne-a dat atâţi copii, să fi făcut măcar lucrdeplin şi să ne fi dat şi hrană pentru dânşii.

-Cată, bărbate, îi răspunse muierea, cine ştie unde a fi ascunsă!... Dumnezeu nici când nu face un lucru numai pe jumătate.

Stan plecă în lume ca să caute darul lui Dumnezeu.

Îşi puse tare în gând ca să nu se întoarcă acasă până ce nu va veni încărcat de hrană pentru copii. Ei! dar calea flămânzilor este cea mai lungă. Numai cu una, cu două, hrana pentru o sută de copii hărăbori nu se câştigă. Stan s-a dus, s-a dus, s-a dus până ce i s-au ros tălpile, fără ca să fi dat de vreun lucru priincios. Când acuma era aproape de marginea lumii, unde ce este se amestecă cu ce nu este, zări în depărtare, pe un câmp întins ca o plăcintă mare, o stână. Lângă stână erau şapte păcurari, iară în stână odihnea la umbră o turmă de oi.

Tinerete fara de batranete si viata fara de moarte - Basm de Petre Ispirescu

Dă-mi, Doamne, noroc! grăi Stan, şi plecă spre stână,pentru ca să vadă dacă cu chip şi chibzuială nu s-ar putea face vro treabă. Din vorbă-n vorbă, Stan înţelese că nici aici nu este mai multă nădejde decât pe unde a fost umblat. Era anume cumcă în fiecare zi, tocmai la miezul nopţii, venea un zmeu mânios şi lua un berbece, o oaie şi un miel din turmă, adecă tot câte trei capete. Iară laptele de la şaptezeci şi şaptemioare îl ducea la zmeoaica cea bătrână, ca să se scalde în el şi să întinerească... Şi necăjiţi erau păcurarii şi cu amarnice vorbe se plângeau. Adecă Stan văzu că de aici tocmai încărcat nu va merge la copii. Hei! dar nu e lucru mai puternic decât acela când îţi ştiicopiii flămânzi acasă. Stan zări un gând în capul său şi grăi în vorbă cutezată:

-Ş-apoi ce-mi daţi voi dacă eu vă scap de zmeul cel hămisit?

-Trei sunt berbecii, unul al tău, de la oi tot a treia, iarădin miei, unul ţie, doi nouă, răspunseră păcurarii.

Bună socoteală! gândi Stan, dar se cam îngrijea că aşa singur îi va veni greu să mâne turma acasă. De asta însă nu era grabă. Mai rămăsese o bucăţică de vreme până la miezul nopţii. Şi apoi - zisă să fie vorba - Stan nici nu ştia cum are să facă socoteală cu zmeul. „Da-vaDumnezeu gândul cel bun!” zicea el, apoi iarăşi număra turma, pentru ca să vadă câte capete îi rămân lui. Tocmai la miezul nopţii, când ziua şi noaptea steteră o clipită obosite în luptă, Stan simţi c-aude o zare de ceva nemaipomenit. Era cum nu se poate spune. Grozav adecă, ca şi când vine un zmeu. Era anume cum că el arunca bolovanii în copaci şi aşa îşi făcea cale prin codrii bătrâni. Lucru decare chiar şi lui Stan îi veni gândul să cate calea cea mai scurtă şi să nu-şi mai facă treabă cu zmeii. Ei! dar acasă copiii erau flămânzi! „Eu pe tine, ori tu pe mine!” îşi zise Stan, şi rămase aşa, unde a fost, la marginea turmei.

-Stăi! strigă Stan când văzu pe zmeu aproape de turmă, şi apoi strigă ca şi când cine ştie cine ar fi el.

-Hm! zise zmeul. Dar de unde ai răsărit tu de strigi aşa asupră-mi?

-Eu sunt Stan Bolovan, care noaptea mănânc stâncile şi ziua pasc copacii din codru şi, dacă te atingi de turmă, îţi
tai cruce-n spinare şi te scald în apă sfinţită.  Când zmeul auzi aşa vorbe, se opri şi el în cale văzând cum că şi-a dat de om.

-Dar mai nainte trebuie să te măsori cu mine!răspunse el cam cu jumătate de gură.

-Eu cu tine? zise Stan. Grijeşte de vorba pe care ai scăpat-o. Suflarea mea este mai puternică de cât opintirea ta. Scoase după aceea o bucată de caş din traistă şi o arătă zmeului: Vezi tu peatra asta? grăi el. Ia şi tu una de colea de pe marginea râului, apoi să ne măsurăm puterile.
Zmeul luă o peatră de lângă râu.

 -Poţi tu scoate zăr din peatra aceea? întrebă Stan. Zmeul strânse peatra în pumn, încâtea se sfărmă înpraf. Dar zăr nu stoarse din ea.

-Asta nu se poate! zise el cam necăjit.

-Eu să-ţi arăt că se poate, grăi Stan,apoi strânse caşul în mână, încât zerul curgea printre degete. Văzând zmeul aşa lucru, începu să cate împregiur pentru ca să afle calea cea mai scurtă. Iară Stan se puse de către pădure.

-Ia stai puţin la vorbă! grăi el. Să facem socoteală pentru celea ce ai cules de aici. În cinste nimic nu se dă! Bietul zmeu ar fi apucat-o la fugă, dar se temea că Stan va sufla în urma lui şi-l va îngropa sub copacii din codru. Rămase dar stând ca omul care stă fiindcă n-are încotro.

-Să grăim o vorbă! zise el într-un târziu. Eu văd că tu eşti om de treabă. Maică-mea de mult caută o slugă ca tine şi
nu poate s-o afle. Intră slugă la noi. Anul e de trei zile, iară sâmbria pe fiecare zi, şapte saci de galbeni! De trei ori câte şapte saci de galbeni! Frumos lucru! Tocmai atâta i-ar fi trebuit lui Stan. „Ei! gândi el, dacă am pus pe dracul în sac, voi pune şi pe mumă-sa! Nu făcu dar multă vorbă, ci plecă cu zmeul.

Păcală în satul lui – Poveste de Ioan Slavici

Lungă cale şi rău făcută, dar până la dracul tot prea scurtă. Lui Stan îi părea c-a sosit mai nainte de a fi plecat.Zmeoaica cea bătrână, băt
rână, deodată cu vremea, îi aştepta făcând foc sub căldarea cea mare, în care avea de gand să fiarbă laptele şi să-l amestece cu sânge de miel şi cu măduva din oase pentru ca leac să fie leacul. Stan din cale de trei puşcături îi vedea ochii străbătând prin noapte. Iară când ajunseră la loc şi zmeoaica văzu că feciorul ei n-aduce nimic, grozav se mânie. Şi nu era tocmai drăgăstoasă zmeoaica asta: „Cu faţa brăzdată şi gura căscată, cu perii zburliţi şi ochii ciuruiţi, e friptă la buze ca ceapa din spuză; iar colţi are trei, să mănânce cu ei, subţireşi lungă, la trei să s-ajungă!”

-Stăi aici- zise zmeul -mă duc să mă-nţeleg cu mama. Stan bucuros ar fi stat acuma şi ceva mai departe, dar n-avea ce să facă dacă si-a băgat o dată capul în păcate. Lăsă dar pe zmeu sa intre.

-Auzi, mamă! grăi zmeul intrat în tindă. Ţi-am adus pe omul acesta ca să mă scapi de el. Este un om grozav, care mănâncă bolovani şi scoate zer din peatră! Apoi povesti ce şi cum a fost.

-Lasă-l pe mâna mea, zise ea după ce le-a înţeles toate. Printre degetele mele încă n-a trecut om! Şi a rămas pe vorba cea zisă: Stan Bolovan slugă la Dracul şi la mumă-sa. Mare treabă dintr-o dată: nu ştiu zău ce-i va fi plata! A doua zi zmeoaica împărţi lucrul. Era să se deie semn în lumea zmeilor cu un buzdugan ferecat de şapte ori. Zmeul ridică buzduganul şi aruncă cale de trei poştii, plecă după aceea cu Stan, pentru ca acesta să-
l arunce de alte trei poştii ori, dacă-l poate, şi mai departe. Când Stan ajunse labuzdugan, începu a privi cam îngrijat la el. Vedea cum că el, împreună cu copiii săi, nici de la pământ nu-l poate ridica.

-Ce stai? îi zise zmeul.

-Apoi, vezi, frumos buzdugan acesta! Pagubă de el! răspunse Stan.

-Cum aşa, pagubă? întrebă zmeul.

-Numai aşa-grăi Stan -că dacă eu îl arunc, mă tecă nu ai să-l mai vezi câtvei trăi, pentru că eu cunosc
puterea mea.

 -Nu te teme, aruncă! îi zise zmeul.

-Apoi dacă e aşa, să mergem să ne aducem merinde pe trei zile, fiindcă, dacă nu mai mult, trei zile avem să mergem în urma lui.
După aceste vorbe a prins şi zmeul grijă, dar tot nu credea că are să fie tocmai precum zicea Stan. Ei se întoarseră deci acasă după merinde, deşi de fel nu s-ar fi învoit cu aceea ca Stan să împlinească anul mergând în urma buzduganului. Când iarăşi sosiră la buzdugan, Stan se puse pe sacul cu merinde şi stătu privind la lună.

-Ce stai? -
întrebă zmeul.

-Aştept să treacă luna.

-De ce?

-Apoi nu vezi tu că-mi stă luna în cale? zise Stan. Ori vrei tu să dau cu buzduganul în lună? Acuma zmeul începu a se îngriji cum se cade. Era buzduganul ce i-a fost rămas de la moşul său, şi de fel n-ar fi voit să-l peardă prin lună.

-Ştii tu ce? grăi el. Mai bine lasă, nu arunca buzduganul, că-l arunc eu!

-Ba nu! Ferească Dumnezeu! zise Stan. Aşteaptă numai să treacă luna!

Şi multă vorbă s-a făcut din treaba asta, fiindcă Stan numai pentru şapte saci de galbeni s-a învoit la aceea că zmeul să arunce buzduganul şi mai departe.

-Vai, maică, dar puternic om! grăi zmeul seara către mumă-sa. Abia l-am putut face să nu arunce buzduganul în lună!

Acuma şi zmeoaica a început a se îngriji. Vezi, măi! ca şi când aceea ar fi glumă că cineva aruncă în lună. Zmeoaică de zmeoaică
- dar pe a doua zi s-a îngrijit de lucru mai greu.

-S-aduceţi apă! zise ea dimineaţa. Apoi dete câte douăsprezece pei de bivol la fiecare, poruncind ca până searasă le umplă şi deodată să le aducă pe toate acasă. Se duseră la fântâna cea de peatră. Zmeul, până când vezi, nu vezi, umplu cele douăsprezece pei de bivol şi fu gatsă plece. Stan era obosit, fiindcă abia a putut aduce peilgoale. Şi fior îi trecea prin vine când se gândea la ele pline. Ce făcu însă? scoase o custură din chimir, apoi începu săzgărie pământul dimpregiurul fântânii cu ea.

-Ce faci tu? întrebă zmeul.

-Apoi doară n-am mincat ceapa ciorii ca să-mi fac de lucru umplând peile cu apăl răspunse Stan.

-Dar cum voieşti să duci apa acasă?

-Cum? Aşa precum vezi! zise Stan. Duc fântâna, măi.

Danilă Prepeleac - Basm de Ion Creangă

Aici zmeul rămase cu gura căscată. Asta n-ar fi voit-o pentru toată lumea, fiindcă  fântâna asta a fost rămas de la moşul său.

- Ştii tu ce? zise el îngrijat, mai bine lasă, că duc şi peile tale!

- Ba nu! ferească Dumnezeu! răspunse Stan săpând împregiurul fintânii. Şi acum s-a făcut multă vorbă, fiindcă şi astă dată zmeul numai cu şapte saci de galbeni a putut astâmpăra peStan. A treia zi, adecă în cea din urmă zi, zmeoaica trimise la pădure după lemne. Până ce zici „una, două, trei”, zmeul scoase atâţi copaci din rădăcină şi-i puse la un loc câţi Stan în viaţa sa n-a văzut laolaltă. Stan însă începu să privească la copaci alegând pe cei mai frumoşi. După aceea se sui într-un copac şi îi legă cu un curpân vârful de cel mai apropiat copac. Şi apoi, fără să grăiască ceva, urmă a lega copacii frumoşi un ii de alţii.

- Ce faci tu? întrebă zmeul.

- Vezi tu ce fac, răspunse Stan lucrând mai departe.

- Dar pentru ce legi copacii?

 - Iacă, numai pentru că nu voiesc să-mi fac de lucru,scotându-i unul câte unul din rădăcini! zise Stan.

 - Dar cum ai să-i duci acasă?

 - Duc pădurea, măi! n-o pricepi tu asta? grăi Stan, legând mereu. Acuma zmeul era să o apuce la fugă şi să nu se oprească până acasă. Se temea însă cum că numai deodată se va trezi că Stan aruncă pădurea în capul lui. Astă dată, fiindcă era sfârşitul anului, vorba s-a făcut foarte lungă. Stan nu voia nicidecum să stea de vorbă; şi-a fost pus în cap că cu orice preţ să ia pădurea în spate.

- Ştii tu ce? zise zmeul tremurând de frică. Să-ţi fie sâmbria de şapte ori câte şapte saci de galbeni şi să rămânem prieteni buni!

 - Apoi să fie, fiindcă eşti om cinstit! grăi Stan, şi se învoi că zmeul să ducă lemnele şi pentru el.

 Anul era sfârşit. Stan purta grijă numai de un lucru:cum va duce galbenii cei mulţi acasă. Seara zmeul şi mumă-sa şedeau de vorbă în casă, iară Stan asculta din tindă vorbele lor.

-Vai şi amar de noi! grăi zmeul. Omul acesta ne scoatedin lume. Dă-i banii, dă-i chiar mai mult, numai să scăpămde el...Ei, dar zmeoaica nu se prea îndura de bani.

-Una să fie zisă, grăi ea. Tu trebuie să ucizi pe omul acesta la noapte!

-Mă tem, mamă! răspunse zmeul înspăimântat.

-Nici o grijă n-aibi, zise mumă-sa. Când vei vedea că doarme, ia buzduganul şi dă-i una tocmai în frunte. Aşa a rămas vorba. Ei ! dar Stan are totdeauna gândul cel bun. Când văzu că zmeul şi mumă-sa au stâns lumina, el luă troaca porcilor şi o puse cu fundul în sus în locul său,
acoperind-o bine cu o sarică, iară el se culcă sub pat, apoi începu a horcăni ea omul care doarme dus. Zmeul ieşi încet, se apropie de pat, ridică buzduganul şi dete o dată în locul capului. Troaca răsună a gol, Stan gemu sub pat, iară zmeul se trase încet în casă. După aceea Stan ieşi de sub pat, curăţi patul şi se culcă. Avu însă atâta minte ca să nu doarmă astă-noapte.

A doua zi zmeul şi zmeoaica steteră încremeniţi când văzură pe Stan chiar ca mărul.

-Bună dimineaţa!

-Bună dimineaţa! Dar cum ai dormit astă-noapte?

-Bine, răspunse Stan. M-am visat însă că m-a pişcatun purece tocmai ici pe frunte, parcă şi acuma mă doare!

-Vai, maică! strigă zmeul. Auzi, purece, şi eu am dat cu buzduganul !... Nici zmeoaica nu mai rămase acuma pe afară. Cu aşa oameni şi ea vedea că nu e bine să se facă prea multă vorbă. Se grăbiră dar a umplea sacii, ca numaidecât să scape de Stan. Bietul Stan, însă, numai acuma începu să     asude.                                                                                                                                                          

Când se văzu lângă sacii plini, începu să tremure ca frunza de plop, fiindcă chiar nici numai un sac nu putea ridica de la pământ. Sta dar privind la ei.

-Ce stai aşa? îl întrebă zmeul.

-Hm! apoi stau, răspunse Stan, fiindcă mă gândesc să mai rămân la voi un an de zile. Mi-e ruşine să mă vadă lumea ducând numai atât
a deodată. Mă tem că vor zice:„Iacă Stan Bolovan, care a slăbit ca şi un zmeu într-un an”.

Acuma rândul spaimei a venit pe zmeu şi pe zmeoaică. În zadar îi spuseră că-i dau încă şapte, încă de trei ori cate şapte, ba chiar de şapte ori
câte şapte saci, numai să plece.

-Ştiţi ce? grăi Stan în sfârşit. Fiindcă nu voiţi să măţineţi, nu vă fac silă. Fie pegândul vostru. Eu mă duc. Dar pentru ca să nu rămân înaintea lumii de ruşine, să-mi duci tu comoara asta până acasă! Şi nici n-a zis vorbele, până ce zmeul a şi încărcat sacii şi a plecat cu Stan. Scurtă cale şi făcută-n grabă, dar tot prea lungă până acasă. Când însă Stan se văzu aproape de casă şi auzi strigătul copiilor, începu a da în pas mai încetişor. Îi părea că este prea aproape, fiindcă se temea că, ştiind de casa lui, zmeul va veni să ia comoara de la el. Îl supăra numai că trebuia să ducă banii acasă.

-Zău, eu nu ştiu ce să fac! grăi el întorcându-se spre zmeu. Am o sută de copii şi mă tem că s-o păţeşti rău cu ei, fiindcă sunt cam hărţăgoşi. Dar te poartă bine, că eu te voi apăra după putinţă!

O sută de copii- nici asta nu e glumă! Zmeul- zmeu de zmeu -începu să scape sacii de frică. Dar tot de frică iarăşi îi ridica. Dar numai atunci a fost ce a fost, când ei intrară încurte. Copiii, flămânzi, cum văzură pe tatăl lor venind cu zmeul încărcat, năvăliră asupra lor, ţiind fiecare în mâna dreaptă cât
e un cuţit şi în cea stângă câte o furculiţă. Apoi cu toţii începură a freca cuţitul de furculiţă strigând în gura mare:

-Aş mânca carne de zmeu! De aşa lucru şi dracu să sperie.

Zmeul aruncă sacii, apoi o luă la fugă înspăimântat, încât de atunci n-a mai cutezat să între în lume. Cu aceste nu s-a sfârşit însă povestea.

În bucuria lui cea mare, Stan uitase daravera cu păcurarii şi număra cu nevasta lui şi cu cei o sută de copiigalbenii cei mulţi şi sclipitori şi-i făcea fişicuri tot câte o sută la un loc şi câte o mie-n zece fişicuri, încât era mare frumuseţă să-i vezi şi nespusă mulţumire să zici: „Ai mei sunt!”

Deodată s-au pomenit că poarta curţii se deschide largă şi dau năvală prin ea turme de berbeci, de oi şi de miei, încât destul i-ar fi fost lui Stan şi dac
-ar fi avut nu o sută, ci de o sută de ori câte o sută de copii.

De! Domnul dă, când dă, cu amândouă mânile!

Comentarii