Cutia Pandorei - Poveste de Nathaniel Hawthorne (I)

Cunoscut mai ales pentru romanele "Litera stacojie," "Casa cu sapte frontoane," "Povestea de dragoste de la Blithedale," sau "Faunul de marmura," scriitorul american Nathaniel Hawthorne a publicat si o serie de povesti pentru copii, precum "Cutia Pandorei; Paradisul copiilor." O interpretare originala a mitului grecesc, aceasta poveste nu i-a atras pe copii, de-a lungul timpului, catre zei si eroi, ci spre capricioasa si bosumflata fetita Pandora, i-a facut sa se cutremure de groaza atunci cand relele ori necazurile mici si urate au zburat afara din cutia misterioasa si i-a provocat sa se bucure din toata inima la aparitia minunata a Sperantei. Puteti citi mai jos "Cutia Pandorei," de Nathaniel Hawthorne, intr-o noua traducere, care imi apartine. 

Cutia Pandorei
Cu mult, mult, multi timp in urma, cand aceasta lume batrana era abia in copilarie, traia un baietel, pe nume Epithemeus, care nu avusese niciodata nici tata, nici mama. Ca sa nu fie singur, un alt copil, fara tata si mama, ca si el, a fost trimis dintr-o tara indepartata pentru a-i fi tovaras. Acest copil era o fetita numita Pandora.

Primul lucru pe care l-a vazut Pandora atunci cand a intrat in casuta unde locuia Epithemeus a fost o cutie mare. Si, aproape prima intrebare pe care i-a pus-o lui, dupa ce a trecut pragul usii, a fost:

"Epithemeus, ce ai in aceasta cutie?"

"Draga mea Pandora," i-a raspuns Epithemeus, "acesta este un secret, iar tu ar trebui sa fii indeajuns de cuminte sa nu-mi mai pui nici o intrebare despre el. Cutia a fost adusa aici pentru a o pastra in siguranta si nu stiu ce contine."

"Dar cine ti-a dat-o?" a intrebat Pandora. "Si de unde vine?"

"Acesta este tot un secret," i-a raspuns Epithemeus.

"Ce misterios!" a exclamat Pandora, bosumflandu-se. "Vreau ca aceasta cutie mare si urata sa nu-mi stea in cale."

"Haide, nu te mai gandi la ea," a strigat Epithemeus. "Sa iesim afara si sa ne jucam cu ceilalti copii."

Au trecut mii de ani de cand Epithemeus si Pandora erau pe aceasta lume. Pe acea vreme, toti oamenii erau copii. Copiii nu aveau nici tati, si nici mame care sa aiba grija de ei, caci nu exista nici un pericol si nici un necaz de vreun fel, nu existau haine care trebuiau sa fie reparate si era intotdeauna din belsug de mancat si de baut.

Ori de cate ori un copil voia mancare, o gasea crescand intr-un pom; si, daca se uita la acel pom dimineata, putea vedea florile din care avea sa rodeasca cina lui din acea zi; sau, la inserare, putea sa zareasca bobocii micului dejun de a doua zi. Nu era nici o munca de facut, nici o lectie de invatat; nu exista nimic altceva decat joaca, dansuri si vocile dulci ale copiilor care vorbeau sau cantau.

Cel mai minunat dintre toate era ca acesti copii nu se certau nicicand, nici nu ii apuca vreodata plansul. Inca de cand incepuse timpul, nu se pomenise ca vreunul dintre ei sa se duca intr-un colt si sa se imbufneze. Ah, ce bine era sa traiesti pe atunci!
Adevarul este ca acei monstri mici si urati numiti Necazuri, care sunt acum la fel de numerosi ca si tantarii, nu fusesera inca vazuti niciodata pe pamant. Poate ca cea mai mare tulburare pe care o simtise vreodata vreun copil era ciuda Pandorei ca nu putea sa descopere secretul cutiei misterioase.

"De unde a sosit cutia asta?" nu contenea sa isi spuna Pandora ei insasi si sa-l intrebe pe Epithemeus. "Si ce poate fi inauntrul ei?"

Pandora
"Mereu vorbesti numai de cutia asta!" s-a ratoit, in cele din urma, Epithemeus, pentru ca se saturase de acest subiect. "As vrea, draga Pandora, sa incerci sa aduci vorba si despre altceva. Vino, hai sa mergem afara, sa adunam niste smochine si sa le mancam drept pranz sub umbra copacilor. Si, stiu o vie care are cei mai dulci si mai zemosi struguri pe care i-ai fi putut gusta vreodata."

"Tot timpul imi vorbesti despre smochine si struguri!" a strigat Pandora, artagoasa.

"Ei bine, atunci sa facem altceva," i-a zis Epithemeus, care era un copil foarte blajin, "sa alergam afara si sa ne distram cu tovarasii nostri de joaca."

"M-am saturat de distractii, si nu-mi pasa daca nu voi mai avea niciodata parte de ele!" i-a raspuns, cu pofta de cearta, Pandora. "Si, in afara de asta, nu m-am distrat nicicand. Aceasta cutie urata! Sunt atat de obsedata de ea, gandindu-ma numai la asta tot timpul. Insist sa-mi spui ce este inauntrul ei."

"Asa cum ti-am zis deja de cincizeci de ori, nu stiu!" i-a replicat Epithemeus, putin iritat el insusi. "Cum as putea, asadar, sa-ti spun ce este in ea?"

"Poti sa o deschizi," a exclamt Pandora, "si asa am vedea noi insine ce contine."

"Pandora, la ce te gandesti?" a strigat cu indignare Epithemeus.

Fata lui arata atat de multa oroare la gandul ca s-ar fi putut uita inauntrul cutiei ce ii fusese incredintata sub juramantul de a nu o deschide niciodata incat Pandora si-a dat seama ca cel mai bine era sa nu ii mai sugereze lucrul asta nicicand.
Cu toate acestea, ea nu se putea opri sa se gandeasca si sa vorbeasca despre cutie.

"Cel putin," a zis ea, "poti sa-mi marturisesti cum a aparut aici." "A fost lasata la usa," i-a raspuns Epithemeus, "chiar inainte sa vii tu, de catre o persoana care arata foarte zambitoare si care cu greu s-a retinut din ras atunci cand a pus-o jos. Era imbracata intr-un fel de mantie ciudata si avea o caciula care parea sa fie facuta partial din pene, pentru ca arata aproape ca si cum ar fi avut aripi."

"Ce fel de toiag avea?" a intrebat Pandora.

"Ah, unul din cele mai ciudate pe care le-am vazut pana acum!" a exclamat Epithemeus. "Arata ca si cum doi serpi s-ar fi incolacit in jurul unui bat, si era atat de bine lucrat incat, la prima vedere, mi s-a parut ca serpii erau adevarati."

"Stiu cine a fost," a rostit Pandora, ganditoare. "Nimeni altcineva nu poate avea un astfel toiag. A fost Argint Viu. El m-a purtat aici, la fel cum a facut si cu cutia. Fara nici o indoiala, a adus-o special pentru mine si, cel mai probabil, contine rochii frumoase pe care sa le port, sau poate ceva foarte bun de mancat pentru amandoi!"

"Poate ca ai dreptate," i-a replicat Epithemeus, indepartandu-se de ea. "Dar, pana cand nu se intoarce Argint Viu si nu ne spune despre ce este vorba, nici unul dintre noi nu are voie sa ridice capacul cutiei."
"Ce baiat prostut," a murmurat Pandora in vreme ce Epithemeus iesea pe usa.

NODUL SNURULUI DE AUR

Pentru prima data de la sosirea ei, Epithemeus a plecat fara sa-i ceara Pandorei sa-l insoteasca. A mers sa culeaga smochine si struguri pentru el insusi, sau sa caute orice fel de distractie pe care o putea impartasi cu alti copii. Era satul sa aiba acelasi cuvant in urechi de dimineata pana seara, mai ales ca in acele vremuri micutii oameni de pe pamant nu stiau cum sa se descurce cu necazurile. In acest fel, un mic necaz producea tot atat de multa tulburare precum unul cu mult mai mare din zilele noastre.

Dupa plecarea lui Epithemeus, Pandora a continuat sa cantareasca din ochi cutia. O numise urata de sute de ori dar, in ciuda a ceea ce spusese impotriva ei, era un articol de mobilier foarte aratos. Era facuta dintr-un fel de lemn foarte frumos, cu vinisoare negre si dese raspandindu-se pe toata suprafata ei, ce fusese atat de bine slefuita incat Pandora se putea oglindi in ea.
Marginile si colturile cutiei erau sculptate ca o minunata dibacie. In jurul marginilor erau incrustate fetele unor femei si barbati plini de gratie si cei mai frumosi copii vazuti vreodata. In acelasi timp, din loc in loc, Pandora a parut sa zareasca cate o fata care nu arata deloc dragalasa, sau altceva care rapea frumusetea restului. Cu toate acestea, uitandu-se mai de aproape si atingand cu degetul acele locuri, nu a descoperit nimic de genul asta. O fata care era cu adevarat frumoasa parea sa aiba o infatisare urata atunci cand o privea dintr-o parte.

Cea mai frumoasa fata dintre toate era sculptata in centrul capacului. Nu exista aici nimic altceva decat suprafata bogata, neagra a lemnului slefuit, si aceasta fata din mijloc, cu o ghirlanda de flori in jurul fruntii. Pandora privise aceasta fata de nenumarate ori si isi imagina ca gura fetei ii putea zambi daca isi dorea, sau deveni grava daca intentiona asta, la fel ca si o gura vie. Trasaturile ii sugerau, intr-adevar, o expresie vivace si mai curand rautacioasa. Daca aceasta gura ar fi putut vorbi, probabil ca ar fi spus ceva asemanator:

"Nu-ti fie frica, Pandora! De ce ar fi un lucru rau sa deschizi cutia? Nu-l lua in seama pe acel prostut, sarac cu duhul Epithemeus! Tu esti mai isteata decat el, si ai de zece ori mai multa intelepciune. Deschide cutia si vezi daca nu cumva gasesti Ceva! Ceva frumos!

Cutia - am uitat sa va spun - nu era ferecata cu o incuietoare ci era legata printr-un nod foarte fin cu un snur din aur. Acest nod parea sa nu aiba nici inceput, si nici sfarsit. Niciodata nu se facuse un nod mai maiestrit, cu atat de multe intrari si iesiri. Cu toate acestea, din cauza modului complicat in care arata, Pandora se simtea ispitita sa examineze indeaproape nodul, doar pentru a vedea cum era facut. Deja, de doua, trei ori, ea se aplecase deasupra cutiei si luase nodul intre degetul mare si cel aratator, fara a incerca insa sa-l desfaca.

In curand, poti citi partea a II-a a povestii Cutia Pandorei, de Nathaniel Hawthorne.


Articole din acelasi domeniu in blogul "Povesti pentru copii":

Zeita primaverii in legendele si miturile lumii

Marul discordiei - Hera, Atena si Afrodita
Previous Post
Next Post

0 comments: