Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea a II-a




Apoi, prinţul i-a mulţumit micului său prieten cu mantie roşie pentru ajutorul primit, a luat bagheta magică şi cele două bucăţi de pâine şi a mers drum lung, pe mare şi pe uscat, până a ajuns la capătul călătoriei sale, unde a găsit totul aidoma spuselor piticului: poarta palatului s-a deschis la a treia lovitură cu bagheta, leii s-au îmblânzit după ce au mâncat fiecare câte o înghiţitură din pâinea vrăjită...  

Mezinul a intrat în castel şi a ajuns într-o odaie împărătească frumos împodobită. În mijlocul sălii se aflau mai mulţi prinţi vrăjiţi ce stăteau ca stanele de piatră, iar băiatul nostru din poveste le-a scos inelele şi le-a pus pe propriile-i degete. 
Într-o altă odaie a palatului, mezinul a văzut pe o masă un paloş măreţ şi o altă bucată de pâine, pe care le- a luat, de asemenea.
În camera următoare, o prinţesă tânăra şi de o frumuseţe care îţi tăia respiraţia stătea pe un jilţ princiar, iar la vederea prinţului a sărit în sus de bucurie, zicandu-i: 
- Tu eşti cel care m-a eliberat de vraja pogorâtă asupra-mi şi peste întreg regatul. Ţi-e ţi se cuvine împărăţia aceasta. Revino peste un an şi ne vom căsători. Uite drumul către grădina palatului unde se află Apa vieţii pe care o cauţi. Dar grăbeşte-te, ca nu cumva să te apuce aici cele douăsprezece bătăi de clopot...! 

În timp ce mergea pe aleile frumoase ale grădinii împărăteşti, mezinul a ajuns într-un loc umbrit, cu un jilţ de odihnă. S-a aşezat istovit să-şi tragă sufletul, gândindu-se la toate care i s-au petrecut, şi admirând minunăţiile din grădina palatului. Somnul a căzut peste el. 

Când limbile ceasului arătau douăsprezece fără un sfert, prinţul s-a trezit. A sărit în picioare speriat și a alergat la fântâna cu apa magică, unde a găsit un ulcior, pe ghizdurile ei, a apucat să-l umple şi s-a grăbit să dispară la  timp din palat. 
În timp ce clopotul bătea orele 12, a alergat cu inima la gât reuşind să iasă afară din regat, în ultima clipită. Poarta din fier s-a închis în urma sa cu atâta putere, încât i-a smuls o bucată din călcâi. 
Când i-a venit inima la loc, a simţit o bucurie şi mulţumire nemărginită, că el a fost în stare să ia Apa vieţii pentru tatăl său.

În drum spre casă, s-a reîntâlnit cu piticul care-l sfătuise şi care, văzând că mezinul ducea cu el paloşul şi pâinea fermecată, i-a spus: 
- Porţi cu tine, Mărite prinţ, nişte comori: cu sabia aceasta îţi vei birui toţi duşmanii, iar cu câteva fărâme din pâinea pe care o duci va fi de ajuns să hrăneşti un întreg regat şi ea nu se va termina niciodată. 

Fiindcă avea o inimă bună, prinţului i-a trecut prin minte să-şi caute fraţii, înainte să ajungă acasă şi i-a spus piticului: 
- Nu pot merge acasă fără fraţii mei. Bunule prieten, nu ştii cumva unde sunt ei? Au plecat înaintea mea în căutarea Apei vieţii şi nu s-au mai întors. Te rog, dacă ştii ceva, spune-mi ca să-i pot lua cu mine acasă.
Piticul i-a răspuns: 
- Eu i-am închis printr-o vrajă în scobitura dintre cei doi munţi de acolo, pentru că erau tare înfumuraţi, dispreţuitori şi m-au jignit...  
Mezinul s-a rugat cu stăruinţă de pitic să-i ierte fraţii şi să le dea drumul, iar acesta, în faţă inimii atât de bune a mezinului a cedat, însă i-a spus: 
- Fereşte-te de ei, copile bun, căci ei au inimile negre! 

Văzându-şi fraţii în viaţă, prinţul cel mic tare s-a mai bucurat şi a început să le povestească acestora prin câte primejdii a trecut ca să ajungă la apă vieţii din care luase o ulcică pentru tatăl sau şi cum a eliberat-o pe prințesa care fusese fermecată de o vrajă rea, că se logodise cu ea şi că va trebui să aştepte un an ca să se căsătorească cu ea şi să primească acel regat.


 Apoi cei trei fraţii au pornit spre casă. Drumul lor trecea printr-o ţară unde era război şi o foamete cumplită. Mezinul s-a înfăţişat regelui care îşi apăra din răsputeri poporul şi i-a încredinţat acestuia o felie din pâinea fermecată cu care acesta şi-a hrănit tot regatul. Cu ajutorul sabiei fermecate i-a înfrânt pe duşmani şi i-a alungat. Şi fiindcă în acel regat pacea şi prosperitatea se reinstalase, prinţul şi-a luat paloşul şi pâinea şi împreună cu fraţii săi au mai trecut prin alte două regate pe care le-a salvat de la pieire. 
Când au ajuns la o mare s-au urcat pe puntea unei corăbii şi au pornit în călătorie. 
Pe drum, însă, cei doi fraţi mai mari vorbeau între ei: 
- Vai de noi, a spus unul dintre ei! Fratele nostru mic a găsit apa vieţii pe care noi n-am putut-o afla. Tatăl nostru îl va lasă pe el moştenitorul regatului care ni se cuvine nouă, iar pe noi ne va alunga.
Plini de invidie şi răzbunare s-au hotărât să-l dea pieirii. Au aşteptat ca acesta să adoarmă, au golit ulcica cu Apa vieţii în burdufurile lor şi au pus în locul ei apă de mare sărată şi amară atât de rea la gust, ca inimile lor. 
Când au ajuns la capătul călătoriei lor, fiul cel mic a început să alerge,  de parcă zbura, pe scările ce dădeau în odaia tatălui.  Când acesta a gustat din apa de mare i s-a făcut şi mai rău decât îi era înainte. Atunci au intrat și fii cei mari, și aceștia au strigat de faţă cu regele: 
- Ai vrut să-l otrăveşti pe tatăl nostru. Eşti un trădător! Tată, uite, noi am găsit Apa vieţii! Bea câteva picături din ea şi vei vedea minunea! 
Împăratul deznădăjduit a băut câteva picături din leacul miraculos şi a simţit că boală îl mai lasă, iar după altele două s-a simţit viguros ca în tinereţe. 
Fraţii cei mari, cu inimile pline de răutate, l-au căutat pe mezin prin odăile palatului şi când l-au găsit i-au râs în fața cu răutate: 
- Chiar dacă ai găsit leacul, tu rămâi doar cu osteneala! Noi vom încasa răsplata! Iar la anul, pe vremea asta, unul din noi îi va cere mâna prinţesei tale, n-ai nicio grijă! Ha-ha-ha! 
- Trebuia să caşti ochii pe drum, nătăflețule! Nu să dormi, a spus şi celălalt. Te-am jefuit de Apa vieţii! Dacă îi vei spune regelui acest lucru, el nu te va crede, iar noi îţi vom lua viaţa. Dacă taci, te vom lăsa să trăieşti liniştit! 
Bătrânul rege turba de mânie pe fiul său cel mai tânăr, convins că acesta atentase la viaţa lui. Şi-a adunat Curtea, în taină mare, s-a sfătuit cu sfetnicii împărăteşti şi a decis: 
- Fiul cel mic trebuie pedepsit cu moartea prin împuşcare! Vănătorul şef trebuie să-l însoţească, mâine, pe prinţ la vânătoare şi în mijlocul pădurii să-i ia viaţa! 
Mezinul nu ştia nimic din ce hotărâse regele tată. 
Însă, a doua zi, la vânătoare, tânărul prinţ a simţit cumva povara tristeţii vânătorului, care era om cinstit şi l-a întrebat: 
- Ce se întâmplă, prietene? De ce eşti atât de mâhnit? 
- Nu îndrăznesc, nu pot, Sire, să va spun, a vorbit vănătorul amărât. 
Însă prinţul l-a convins, până la urmă, cu blândeţea şi bunătatea sa. 
- Spune-mi! Dacă ai făcut ceva rău, te voi ierta. Dar spune-mi! Varsă-ţi necazul! 
- Păcatele mele, a spus vânătorul. Regele mi-a dat poruncă să-ţi iau zilele, să te împuşc! Iartă-mă, Maria Ta! 
La auzul acelor cuvinte, băiatului aproape i-a stat inima în loc. 
După ce şi-a venit în fire, i-a spus slujitorului credincios: 
- Lasă-mă să trăiesc şi am să plec departe ca să nu mai ştie regele de mine! Să facem schimb de veştminte. Du-i regelui tău haina mea regală ca dovadă că i-ai îndeplinit porunca. 
- Cu multă bucurie, a acceptat servitorul. Oricum, nu eram în stare să fac un asemenea păcat şi să îţi iau viată, Prințe! 
Îmbrăcat cu hainele sărăcăcioase prinţul s-a afundat în pădure. 
După câteva zile, la curtea regelui cel bătrân s-au oprit trei care pline ochi cu daruri, pietre nestemate şi aur. 
Ghici pentru cine erau! Pentru cine altul decât fiul cel mic al regelui!?! Cei trei regi care au fost ajutaţi de la năpastă şi pieire de prinţul cel mic, au vrut să-i răsplătească bunătatea. 
Îţi aminteşti? Cu ajutorul sabiei şi a pâinii fermecate, prinţul cel mic le-a salvat ţările de duşmani şi popoarele de foame. 
Văzând acele bogaţii şi ascultând explicaţiile celor trei ambasadori regali, bătrânului rege i s-a strâns inima, simţind că se făcuse o mare nedreptate şi le-a spus curtenilor săi: 
- Cât de mult mă întristează că mi-am omorât băiatul. Ce n-aş da să mai fie în viaţă! 
Auzind regretul sincer al regelui, vănătorul, sluga cea credincioasă, a ieşit în faţă şi a spus: 
- Mărite rege, fiul tău trăieşte! Nu m-a lăsat inima să-l omor. Am adus acasă doar haina regală! 
Când a auzit, regele a fost copleşit de bucurie şi a dat sfoară în ţară că fiul său este iertat, că poate veni acasă şi să fie primit cum se cuvine unui rege. 
Oare prinţesa ce făcea? 
Stai să-ţi spun! 
Prinţesă îl aştepta pe viteazul care-i cucerise inima cu nerăbdare şi, în timpul ăsta, a dat poruncă să se construiască în faţa palatului o cărare cum numai în poveşti găseşti: din aur şi argint. 
- Doar cine ajunge călare la poarta palatului pe această potecă să fie condus direct la mine!  Acela urmează să-mi fie soţ şi vouă rege. Cine merge călare pe lângă potecă să fie alungat, a poruncit prinţesa. 
N-ai să crezi ce reped trec anii în poveşti! 
Când sorocul s-a împlinit şi anul de când tânărul prinţ a pătruns în castelul vrăjit s-a scurs, se povesteşte că, fratele cel mare a pornit la drum cu gând mârşav şi de data asta. Avea de gând să-i spună prinţesei că el este izbăvitorul ei şi să-i ceară drept răsplată să-l accepte ca soţ. 
Când a ajuns în faţa palatului, a văzut o potecă din aur cu frumuseţile şi bogăţiile ei, care i-au făcut să-i tresalte inima avară. 
- E păcat să strivesc aceste bogăţii sub copitele calului meu! Şi a condus calul să meargă pe marginea potecii. Dar când a ajuns la poartă, paznicii, văzându-l că mergea pe marginea potecii i-au spus: 
- Tu nu eşti cel care pretinzi să fii! Întoarce-te, căci tu nu eşti  viitorul soţ al prinţesei şi  viitorul nostru rege! Şi fiul cel mare a a fost silit, astfel, să facă cale întoarsă. 
A venit şi rândul celui mijlociu să pornească spre castelul prinţesei. 
La fel de făţarnic şi iubitor de bogăţii era şi el. 
Şi când a ajuns la poteca cu pricina şi-a zis la fel ca fratele sau mai mare: 
- E păcat ca aceste bogaţii să fie stricate de ceva sau cineva. Mai bine merg pe drumul alăturat, iar când a ajuns la porţile palatului slujitorii credincioşi ai prinţesei l-au silit şi pe el să facă cale întoarsă.

Dar oare ce făcea prinţul cel mic? 
Socotind că anul hotărât s-a scurs, mezinul a ieşit din pădurea întunecată unde trăise cu teama de mânia tatălui său şi a pornit glonţ către palatul prinţesei, căreia îi dăruise inima. Gândul la aleasa lui l-a făcut să nu vadă poteca din aur şi nestemate şi a gonit prin mijlocul ei călare, până a ajuns la poarta castelului. 

Prinţesa i-a spus: 
- Tu eşti viitorul meu soţ! Tu eşti conducătorul şi ocrotitorul acestui regat! 
După ce bucuria revederii celor doi a mai trecut, altă bucurie avea să inunde inima tânărului.
- Se zvoneşte că tatăl tău te-a iertat şi cere să te vadă, i-a zis prințesa. 
Biata inimă a prinţului nu mai putea de fericire. Şi înainte să pornească nunta, cei doi îndrăgostiţi s-au pregătit de drum spre regatul parintesc al băiatului. 
Ajuns în faţa tatălui său, prinţul i-a spus cât de mult i-au rănit inima fraţii săi, cum l-au înşelat şi jefuit. Și i-a istorisit regelui de-a fir de-a păr tot ce se întâmplase. 
Bătrânul rege s-a supărat cumplit de tare şi vrând să-i pedepsească pe cei doi fii mai mari a dat poruncă că aceşti să fie prinşi şi să fie aduşi la judecată. Dar fraţii cei vicleni au reuşit să scape de urmăritorii regali şi s-au îmbarcat pe o corabie care tocmai atuncea avea să plece pe mare şi nimeni nu i-a mai văzut, nimănui nu i-a mai păsat de soarta lor vreodată. 

Bătrânul rege şi-a strâns toţi curteni din regat şi a invitat tot poporul, cu mic cu mare la nunta fiului sau cel mic. A ajuns cu bucurie la această sărbătoare bătrânelul cel simplu şi nobil care le-a spus prinţilor despre leacul magic pentru tatăl lor. 
Şi n-ai să mă crezi, dar piticul cel bun, cu mantie purpurie a primit în dar de la prietenul său, mezinul, o scufie nouă, albă ca zăpadă. 

Şi nunta s-a ţinut, 
Iar clopotele au răsunat vesele 
Toţi oamenii buni din regat s-au veselit 
Şi poate se mai veselesc şi astăzi...!

Sursa imagine: Eva Timothy


Traducerea și adaptarea: copiipovesti.blogspot.com.2016

Apa vieții de Fratii Grimm  Prima parte

Previous Post
Next Post

0 comments: