Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Povestea Pantofii roşii face parte din poveștile întunecate, horror, de groază, ale lui Hans Christian Andersen. Nu cred că este o poveste pe care părinţii să le-o spună copiilor foarte mici. Ea conţine o morală, dar detaliile sale pot fi înfricoşătoare! Hans Christian Andersen a mărturisit că la originea acestei poveşti este o întâmplare prin care a trecut când era mic copil. Tatălui său i se trimisese o bucată scumpă de mătase roşie de către o doamna bogată pentru a-i face fiicei ei o pereche de pantofi de dans. Tatăl lui Andersen, un cizmar foarte priceput, a îmbinat cu mare grijă acea mătase cu piele roşie, însă femeia avută nu a fost mulţumită de munca să şi i-a reproşat că nu îi reuşise lucrarea, că îi irosise degeaba mătasea roşie. Iritat, cizmarul i-ar fi spus, "În acest caz, mi-am irosit şi pielea mea roşie," şi ar fi ciopârtit pantofii de dans în faţa ei! 

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen 


Odată ca niciodată, trăia într-un sătuc o fetiţă frumoasă şi graţioasă care, din cauza sărăciei, era silită de-a lungul verii să meargă în picioarele goale, iar iarna să să poarte saboţi, nişte pantofi grosolani şi largi din lemn. Din această pricină, picioruşile sale i se înroşeau mereu foarte tare!

În mijlocul satului locuia nevasta bătrână a unui cizmar. Într-o zi ea meşteşugit cum a putut o pereche de pantiofori din bucăţi vechi din postav roşu. Nu erau foarte arătoşi, însă femeia era bine intenţionată, întrucât voia să îi dea fetiţei, al cărei nume era Karen.

Karen a primit cu plăcere pantofii şi i-a purtat prima oară la înmormântarea mamei sale. Desigur, nu erau deloc potriviţi într-o astfel de împrejurare, dar nu avea alţii, aşa că şi i-a pus în picioarele goale şi a mers cu ei în spatele sicriului sărăcăcios.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

În drumul spre cimitir, a trecut pe lângă cortegiul funerar o trăsura în care se găsea o femeie în vârstă. Ea s-a uitat la fetiţă şi, pentru că i-a fost milă de ea, i-a spus preotului care o însoţea, "Am văzut micuţa aceea! Dacă mi-o încredinţezi, voi avea grijă de ea!"

Povestea Razei de Soare, de Hans Christian Andersen

Karen a crezut că fusese luată în seamă de acea doamnă datorită pantofilor săi roşii, însă bătrânei i se părusate că sunt urâţi şi i-a aruncat apoi pe foc. Karen a ajuns să fie îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine frumoase şi curate. A fost învaţată să citească şi să coasă, iar lumea spunea despre ea că era foarte drăguţă. Cu toate astea, oglinda îi zicea în fiecare zi, "Nu eşti doar drăguţă, eşti frumoasă!"

Regina a trecut odată prin acea parte din ţară împreună cu fata ei, care era, desigur, o prinţesă. Toată lumea, inclusiv Karen, a mers spre castel, unde, micuţa prinţesă, în straie fine, stătea la geam şi le ingăduia oamenilor să o privească. Nu purta nici o trenă, şi nici o coroană de aur, dar avea, în schimb, o pereche de pantofi frumoşi, de un roşu strălucitor! Aceste încălţări erau, cu siguranţă, mai meşteşugite decât cele pe care le cususe nevasta cizmarului pentru Karen. Nu exista nimic, de fapt, în intreagă lume, care să fie comparat ca frumuseţe cu aceşti pantofi roşii!


Karen nu crescuse îndeajuns de mult pentru a fi confirmată la biserica. Primise nişte haine noi şi urma să aibă, de asemeni, nişte pantofi noi. Cizmarul cel mai vestit din oraş i-a luat măsura piciorului în prăvălia sa, în care tronau o mulţime de cutii cu pantofi drăguţi, nemaipomeniţi! Erau atât de atrăgători, însă bătrână care avea grijă de fetiţă nu vedea foarte bine, aşa că nu a fost impresionată de ei. Printre încălţări se afla o pereche de pantiofori roşii, la fel ca şi ei purtaţi de prinţesă. Cât de frumoşi erau! Cizmarul a spus că îi făcuse pentru fiica unui conte, dar nu i se potriviseră acesteia.

"Cred că sunt din piele lustruită, nu-i aşa?" a observat bătrâna. "Strălucesc atât de tare!"

"Da, sunt foarte sclipitori," a confirmat Karen. I se potriveau, aşa că i-au fost cumpăraţi. Bătrâna doamna, cu privirea sa înceţoşată, nu îşi dăduse seama că erau roşii, căci nu i-ar fi permis niciodată lui Karen să fie confirmată la biserica în încălţări roşii, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Toţi oamenii s-au uitat revoltaţi la picioarele ei şi, în tot drumul ei de la uşa bisericii până la strană, i s-a părut că până şi statuile, cu gulere înalte şi lungi robe negre, îi fixau cu privirea pantofii roşii. Nu s-a gândit decât la asta până când preotul şi-a aşezat mâna pe capul ei şi a dat glas sfântului botez, a promisiunii făcute omenirii de către Dumnezeu, şi i-a spus că era de-acum o adevărată creştină. Orga a sunat solemn, iar glasurile pure ale copiilor s-au împletit cu cel al bătrânului lor dirijor. Gândul lui Karen era însă îndreptat numai la pantofii săi roşii. În acea după amiază, bătrâna a auzit de la toţi că fata purtase pantofi roşii. Ea i-a spus lui Karen că era revoltător să facă aşa ceva, că era foarte nepotrivit şi că trebuia, de atunci înainte, să meargă la biserică numai cu încălţări negre, chiar dacă erau vechi.

În următoarea duminică urma să aibă loc împărtăşania. Karen s-a uitat mai întâi la pantofii negri, apoi la cei roşii. A privit iarăşi pantofiorii roşii, şi nu s-a putut împiedica să-i încalţe!

Soarele strălucea cu putere şi, drept urmare, Karen şi bătrâna au mers pe o cărare umbroasă, dar prăfoasă, printre lanurile de porumb.

La uşa bisericii, stătea un bătrân soldat olog, sprijinit într-o cârja; avea o barbă lungă şi frumoasă, mai mult roşie decât albă. A făcut o plecăciune în faţa bătrânei doamne şi a întrebat-o dacă putea să-i lustruiască pantofii. După ce a curăţat încălţările doamnei, a trecut la cele ale lui Karen.

"Vai de mine, ce pantofi frumoşi de dans!" a exclamat soldatul. "Mişcaţi-vă repede când dansaţi," li s-a adresat apoi pantofilor, dându-le o palmă uşoară peste tălpi.

Povestea ghiocelului de Andersen

Toată lumea dinăuntrul bisericii s-a uitat la pantofii roşii ai lui Karen, şi toate statuile i-au aţintit cu privirea. Când Karen a îngenuncheat în faţa altarului şi şi-a adus pocalul aurit la gură, s-a gândit numai la pantofiorii săi roşii. Preotul i-a luat din mână pocalul, iar ea a uitat să cânte psalmul, a uitat să spună rugăciunea către Dumnezeu!

Nu a trecut mult timp, şi oamenii au început să iasă din biserică. Bătrâna doamnă s-a urcat în trăsură şi, chiar atunci când Karen îşi ridica piciorul pentru a o urma, soldatul olog i-a zis, "Vai de mine, ce pantofi de dans frumoşi!" Imediat ce au fost rostite aceste vorbe, Karen a făcut fără să vrea câţiva paşi de dans.

Prinţesa şi bobul de mazăre  poveste de Hans Christian Andersen

Odată pornite, picioarele sale nu au încetat să danseze. Se părea că pantofii puseseră stăpânire peste ele. A tot dansat în jurul bisericii, pentru că nu se putea opri să o facă! Vizitiul a alergat după ea ca să o prindă. A ridicat-o în trăsura, însă picioarele ei nu încetau să danseze, aşa că fata a lovit-o tare, fără să vrea, pe buna doamnă bătrână. Până la urmă şi-a scos pantofii, iar picioarele i s-au liniştit.

Poţi citi, în curând, a doua parte din povestea Pantofii roşii, de Hans Christian Andersen, pe site-ul www.copiipovesti.ro

Comentarii