21 octombrie 2017

Cum a apărut orașul Sibiu- legendă populară românească

Leave a Comment

Se spune că, pe vremuri, Sibiul nu era un oraş atât de mândru cum este astăzi. 
Oriunde te întorceai era sărăcie. Și nu exista în acea aşezare nici un om priceput, vreun meşteşugar, care să poată întocmi sau lucra cele de trebuinţă unui om într-o viaţă. Sibiel se numea acea așezare.




Oamenii care îşi duceau zilele prin preajma locului, nu se ştie de unde şi până unde, au auzit de un pantofar neamţ, ce se numea Herman şi s-au hotărât să meargă la el şi să-l roage să se mute în sătucul lor, promiţându-i că va avea numai de câştigat. 
Şi cum să nu câştige, dacă era singurul om priceput la croit obiele!

- Bine, bine, le-a zis Herman cel şiret la vorbă. Voi veni. Însă voi găsi eu, oare, loc de casă, masă şi ce-i mai trebuie unui om în bătătura sa? 
- Cum să nu! I-au răspuns sibielii. 
- Vino şi vei avea loc de casă, cât vei vrea. 
- Bun! Dar înainte de toate, trebuie să facem legământ unii cu alţii. Tot ce vorbim să rămână sfânt. 
- Cum nu, să facem! 
- Ascultaţi, la mine! Nu, nu cer un loc de casă prea mare, doar cât să întind o piele de bivol. 
- Numai să vii, că îţi dăm noi, încă pe atâta, au mai zis oamenii! 
- Atunci, aşa să fie! Seară bună, așa să ne-ajute Dumnezeu! 

Zis şi făcut! În zorii zilei, Herman cu pielea de bivol la subţioară a poposit în lăcaş. 
S-a aşezat turceşte pe ea şi a început să taie fâşii- fâşii bucata de piele, late cât lama cuţitului
După ce-a isprăvit munca, i-a chemat pe săteni să-l ajute la măsurat. 
Românii au văzut cum au fost păcăliţi de neamţ, dar nu mai aveau ce să facă. 
S-au apucat să măsoare întinzând fâşie cu fâşie. 
Pe deasupra, i-au mai dat încă pe atâta, după cum le-a fost socoteala, ca să nu-l mânie pe bunul Dumnezeu, că nu-şi respectă promisiunea. 
Herman s-a apucat să-şi dureze casa şi a adus cu el o grămadă de neamuri, meşteşugari pricepuți fiecare. 

Aceasta este adevărata legendă a orașului Sibiu de astăzi.


Read More

18 octombrie 2017

Greierașul- legendă populara românească

Leave a Comment

Se zice că, pe vremea măritului împărat Alexandru, trăia un flăcău atât de chipeş, harnic şi năzdrăvan de nu avea pereche. Vestea că există o aşa minunăţie de băiat a ajuns hăt, peste mări şi ţări, iar toate fetele de împărat, când venea vorba de el, parcă erau apucate de streche. Se luau la harţă şi îşi aruncau una alteia ocări, care mai de care. Fiecare din ele şi-l dorea ca soţ, ce mai tura vura! 


greierasul- legenda populara romaneasca

Frumos era flăcăul nostru, dar când începea să cânte, parcă inima- ți începea să-ţi ticăie mult prea repede și mintea îţi stătea în loc, din cauza vocii plăcute şi mândre, pe care acesta o avea. 
Că toate fetele erau înnebunite după el este una, dar, mai di hai! Și mamele fetelor căpiaseră. Ba chiar şi împăraţii, moşnegii cu bărbile lungi până la genunchi, îşi dădeau genele şi sprâncenele stufoase în lături, doar să-l vadă pe băiatul minune şi scump ca un boţ cu aur. 

Balada unui greier mic

Avea un singur duşman, însă. Tocmai împăratul cel mare Alexandru era. Acesta îl ura cât era el de măreț şi vestit în lume, de nici Soarele, care pe atunci umbla pe pământ nu l-ar fi putut împăca. 
Oare de ce? Nu e secret! Fiindcă şi iubitei împăratului îi căzuse cu tronc flăcăuaşul nostru şi acesta se cam întrecea la poveşti, dintr-alea cu pupici, cu dânsa. 


Soarele, care nu era atât de puternic degeaba, a tocmit, într-o zi, o învoială între flăcău şi împărat, ca s-o lase cumva în pace pe iubita cu pricina. 
Băiatul, însă, în loc să-şi vadă de treaba lui, a încălcat învoiala şi a început să meargă din ce în ce mai des la drăguţa împăratului, cântându-i de inimă albastră, de câte ori putea. 
Nu după mult timp, Soarele a băgat de seamă că băiatul îşi bătea joc de învoiala făcută şi
l -a alungat furios. 
Ce, te pui cu ditamai Soarele?!? Şi când a început să mi-l gonească Soarele pe flăcău, l-a alergat atât de mult, încât băiatul, din  frumos şi voinic cum era, s-a făcut negricios ca şi cărbunele şi mic cât o alună. 

Nu râde, aşa e povestea! 

A mai apucat rămăşiţa de om să se ascundă sub vatra focului unei femei sărmane, de unde cu un glas pipernicit a mai apucat să strige: 
- Griji, griji, griji, ca să nu mă găsească Soarele! Şi s-a transformat în greiere. 

Soarele nemilos, însă, l-a auzit. Și cu o voce tunătoare a spus: 
- Acolo să şezi, mereu, de acum înainte! Să fii flămând şi însetat, ziua ori noaptea şi să strigi numai atât: griji, griji, griji! 

Stai să vezi finalul! 

Îţi aminteşti de fetele frumoase de împărat care erau îndrăgostite de băiat? Unele dintre ele s-au supărat nespus de tare pe Soare şi n-au mai ieşit din castelele lor niciodată. Altele, mai miloase, s-au transformat în furnici, i-au cărat de-ale gurii bietului greieruş, şi îi cară, încă, şi în ziua de astăzi, ca să nu moară de foame. 

Ei, ce zici, ţi-a plăcut povestea mea? 


Răstălmăcire după Simion Florea Marian, din volumul: "Insectele în limba şi credinţele românilor"
Read More

18 februarie 2017

Povestea şoricelului lacom

Leave a Comment
Oricât de foame ne este uneori, nu este bine să ne îndopăm, să mâncăm prea mult, pentru că putem pica într-o capcană, asemeni şoricelului cel lacom. 

Se povesteşte că un şoricel trecea odată prin vremuri foarte grele. Nu putea găsi nimic de mâncare. Căuta colo şi colo, dar nu era nicăieri ceva de îmbucat, aşa că s-a făcut mai subţirel, şi mai subţirel.

În cele din urmă, a găsit un coş din nuiele plin cu porumb. În coş era o gaură micuţă, şi s-a strecurat prin ea. A intrat cu uşurinţă prin acea găurică.
Povestea şoricelului lacom

Apoi, a început să se ospăteze. Îi era foarte, foarte foame, aşa că a mâncat o mulţime de boabe de porumb, a tot înfulecat şi înfulecat. Atunci când a simţit că s-a săturat, se îngrăşase peste poate, se transformase dintr-un şoricel slab ca un ac într-unul burtos ca un brotac.

A încercat să iasă din coş, dar nu a mai putut. Era prea gras ca să mai încapă prin gaura în care îşi făcuse loc înăuntru.

Ghicitori despre şoareci

"Ah, vai," s-a plâns şoricelul cu voce tare, "cum să ies, cum să scap de aici?"

Un şoarece mai în vârstă, care trecea pe acolo, a auzit aceste cuvinte şi i-a răspuns, "Soricelule, dacă vrei să ieşi din coş, trebuie să aştepţi să te faci la fel de subţirel,să fii la fel de infometat  ca şi atunci când ai intrat în el!"
Read More

14 februarie 2017

Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

Leave a Comment
Un leu şi un urs au înşfăcat în acelaşi timp un ied rătăcit, şi s-au luptat cu încrâncenare să pună stăpânire peste el.

După ce s-au rănit cu înverşunare unul pe celălalt şi şi-au slăbit puterile în înfruntare, au căzut la pământ, obosiţi peste poate, epuizaţi.
Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

O vulpe care le dădea târcoale de ceva vreme, şi-a dat seama că cei doi nu mai erau în stare să mai facă vreo mişcare, aşa s-a strecurat şi a apucat în dinţi iedul ce zăcea între ei, şi a fugit nevătămată cât a putut de repede.

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul şi ursul au văzut-o dar, fiind incapabili să se mai ridice pe picioare, au zis, "Vai nouă, căci am luptat şi ne-am stors puterile numai pentru a-i aduce folos vulpii."

Morală: Uneori, se întâmplă ca un om să facă toată treaba, iar un altul să îi culeagă toate profiturile.

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop
Read More

12 februarie 2017

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Leave a Comment
Povestea Pantofii roşii face parte din poveștile întunecate, horror, de groază, ale lui Hans Christian Andersen. Nu cred că este o poveste pe care părinţii să le-o spună copiilor foarte mici. Ea conţine o morală, dar detaliile sale pot fi înfricoşătoare! Hans Christian Andersen a mărturisit că la originea acestei poveşti este o întâmplare prin care a trecut când era mic copil. Tatălui său i se trimisese o bucată scumpă de mătase roşie de către o doamna bogată pentru a-i face fiicei ei o pereche de pantofi de dans. Tatăl lui Andersen, un cizmar foarte priceput, a îmbinat cu mare grijă acea mătase cu piele roşie, însă femeia avută nu a fost mulţumită de munca să şi i-a reproşat că nu îi reuşise lucrarea, că îi irosise degeaba mătasea roşie. Iritat, cizmarul i-ar fi spus, "În acest caz, mi-am irosit şi pielea mea roşie," şi ar fi ciopârtit pantofii de dans în faţa ei! 

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen 


Odată ca niciodată, trăia într-un sătuc o fetiţă frumoasă şi graţioasă care, din cauza sărăciei, era silită de-a lungul verii să meargă în picioarele goale, iar iarna să să poarte saboţi, nişte pantofi grosolani şi largi din lemn. Din această pricină, picioruşile sale i se înroşeau mereu foarte tare!

În mijlocul satului locuia nevasta bătrână a unui cizmar. Într-o zi ea meşteşugit cum a putut o pereche de pantiofori din bucăţi vechi din postav roşu. Nu erau foarte arătoşi, însă femeia era bine intenţionată, întrucât voia să îi dea fetiţei, al cărei nume era Karen.

Karen a primit cu plăcere pantofii şi i-a purtat prima oară la înmormântarea mamei sale. Desigur, nu erau deloc potriviţi într-o astfel de împrejurare, dar nu avea alţii, aşa că şi i-a pus în picioarele goale şi a mers cu ei în spatele sicriului sărăcăcios.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

În drumul spre cimitir, a trecut pe lângă cortegiul funerar o trăsura în care se găsea o femeie în vârstă. Ea s-a uitat la fetiţă şi, pentru că i-a fost milă de ea, i-a spus preotului care o însoţea, "Am văzut micuţa aceea! Dacă mi-o încredinţezi, voi avea grijă de ea!"

Povestea Razei de Soare, de Hans Christian Andersen

Karen a crezut că fusese luată în seamă de acea doamnă datorită pantofilor săi roşii, însă bătrânei i se părusate că sunt urâţi şi i-a aruncat apoi pe foc. Karen a ajuns să fie îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine frumoase şi curate. A fost învaţată să citească şi să coasă, iar lumea spunea despre ea că era foarte drăguţă. Cu toate astea, oglinda îi zicea în fiecare zi, "Nu eşti doar drăguţă, eşti frumoasă!"

Regina a trecut odată prin acea parte din ţară împreună cu fata ei, care era, desigur, o prinţesă. Toată lumea, inclusiv Karen, a mers spre castel, unde, micuţa prinţesă, în straie fine, stătea la geam şi le ingăduia oamenilor să o privească. Nu purta nici o trenă, şi nici o coroană de aur, dar avea, în schimb, o pereche de pantofi frumoşi, de un roşu strălucitor! Aceste încălţări erau, cu siguranţă, mai meşteşugite decât cele pe care le cususe nevasta cizmarului pentru Karen. Nu exista nimic, de fapt, în intreagă lume, care să fie comparat ca frumuseţe cu aceşti pantofi roşii!


Karen nu crescuse îndeajuns de mult pentru a fi confirmată la biserica. Primise nişte haine noi şi urma să aibă, de asemeni, nişte pantofi noi. Cizmarul cel mai vestit din oraş i-a luat măsura piciorului în prăvălia sa, în care tronau o mulţime de cutii cu pantofi drăguţi, nemaipomeniţi! Erau atât de atrăgători, însă bătrână care avea grijă de fetiţă nu vedea foarte bine, aşa că nu a fost impresionată de ei. Printre încălţări se afla o pereche de pantiofori roşii, la fel ca şi ei purtaţi de prinţesă. Cât de frumoşi erau! Cizmarul a spus că îi făcuse pentru fiica unui conte, dar nu i se potriviseră acesteia.

"Cred că sunt din piele lustruită, nu-i aşa?" a observat bătrâna. "Strălucesc atât de tare!"

"Da, sunt foarte sclipitori," a confirmat Karen. I se potriveau, aşa că i-au fost cumpăraţi. Bătrâna doamna, cu privirea sa înceţoşată, nu îşi dăduse seama că erau roşii, căci nu i-ar fi permis niciodată lui Karen să fie confirmată la biserica în încălţări roşii, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

Toţi oamenii s-au uitat revoltaţi la picioarele ei şi, în tot drumul ei de la uşa bisericii până la strană, i s-a părut că până şi statuile, cu gulere înalte şi lungi robe negre, îi fixau cu privirea pantofii roşii. Nu s-a gândit decât la asta până când preotul şi-a aşezat mâna pe capul ei şi a dat glas sfântului botez, a promisiunii făcute omenirii de către Dumnezeu, şi i-a spus că era de-acum o adevărată creştină. Orga a sunat solemn, iar glasurile pure ale copiilor s-au împletit cu cel al bătrânului lor dirijor. Gândul lui Karen era însă îndreptat numai la pantofii săi roşii. În acea după amiază, bătrâna a auzit de la toţi că fata purtase pantofi roşii. Ea i-a spus lui Karen că era revoltător să facă aşa ceva, că era foarte nepotrivit şi că trebuia, de atunci înainte, să meargă la biserică numai cu încălţări negre, chiar dacă erau vechi.

În următoarea duminică urma să aibă loc împărtăşania. Karen s-a uitat mai întâi la pantofii negri, apoi la cei roşii. A privit iarăşi pantofiorii roşii, şi nu s-a putut împiedica să-i încalţe!

Soarele strălucea cu putere şi, drept urmare, Karen şi bătrâna au mers pe o cărare umbroasă, dar prăfoasă, printre lanurile de porumb.

La uşa bisericii, stătea un bătrân soldat olog, sprijinit într-o cârja; avea o barbă lungă şi frumoasă, mai mult roşie decât albă. A făcut o plecăciune în faţa bătrânei doamne şi a întrebat-o dacă putea să-i lustruiască pantofii. După ce a curăţat încălţările doamnei, a trecut la cele ale lui Karen.

"Vai de mine, ce pantofi frumoşi de dans!" a exclamat soldatul. "Mişcaţi-vă repede când dansaţi," li s-a adresat apoi pantofilor, dându-le o palmă uşoară peste tălpi.

Povestea ghiocelului de Andersen

Toată lumea dinăuntrul bisericii s-a uitat la pantofii roşii ai lui Karen, şi toate statuile i-au aţintit cu privirea. Când Karen a îngenuncheat în faţa altarului şi şi-a adus pocalul aurit la gură, s-a gândit numai la pantofiorii săi roşii. Preotul i-a luat din mână pocalul, iar ea a uitat să cânte psalmul, a uitat să spună rugăciunea către Dumnezeu!

Nu a trecut mult timp, şi oamenii au început să iasă din biserică. Bătrâna doamnă s-a urcat în trăsură şi, chiar atunci când Karen îşi ridica piciorul pentru a o urma, soldatul olog i-a zis, "Vai de mine, ce pantofi de dans frumoşi!" Imediat ce au fost rostite aceste vorbe, Karen a făcut fără să vrea câţiva paşi de dans.

Prinţesa şi bobul de mazăre  poveste de Hans Christian Andersen

Odată pornite, picioarele sale nu au încetat să danseze. Se părea că pantofii puseseră stăpânire peste ele. A tot dansat în jurul bisericii, pentru că nu se putea opri să o facă! Vizitiul a alergat după ea ca să o prindă. A ridicat-o în trăsura, însă picioarele ei nu încetau să danseze, aşa că fata a lovit-o tare, fără să vrea, pe buna doamnă bătrână. Până la urmă şi-a scos pantofii, iar picioarele i s-au liniştit.

Poţi citi, în curând, a doua parte din povestea Pantofii roşii, de Hans Christian Andersen, pe site-ul www.copiipovesti.ro
Read More

Popular Posts